Simbolurile de credinţă sunt expresii dense ale credinţei creştine, formulate în primele secole în Biserică pentru a-i servi în lucrarea de misionarizare, conform îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: 'Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh' [Matei 28, 19]. Deşi au existat mai multe versiuni ale simbolurilor de credinţă, în practica eclesială s-au impus două tipuri: cel apostolic şi cel niceo-constantinopolitan, motiv pentru care pe marginea acestora s-au scris cele mai multe comentarii, informează „Ziarul Lumina”.

Dintre cele două tipuri de simboluri de credinţă, cel mai important este cel niceo-constantinopolitan, datorită formulării în cadrul unui Sinod Ecumenic şi al complexităţii lui structurale. Simbolul apostolic, a cărui origine este şi astăzi incertă, şi-a căpătat o mare popularitate în bisericile occidentale, cel niceo-constantinopolitan fiind întrebuinţat în serviciile liturgice ale Bisericii, cu precădere în Răsărit, deşi după Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) va fi introdus, în formă modificată, şi în Apus.

Comentarii la simbolurile bisericilor locale

În literatura teologică s-au identificat trei categorii de comentarii scrise la diferite simboluri de credinţă. În prima categorie se înscriu comentariile alcătuite la două simboluri locale din Asia Mică: comentariul integral al Sfântului Chiril al Ierusalimului (+386) la Simbolul ierusalimitean, şi cel parţial al monahului daco-roman, Sfântul Ioan Casian (+435), la Simbolul antiohian. La baza acestor două comentarii stau motivaţii diferite, primul fiind unul de tip catehetic, prebaptismal, iar a doilea, unul polemic, împotriva ereziei lui Nestorie. Comentariul Sfântului Chiril, rostit pentru novicii în credinţa creştină, a fost unul sursă pentru alte comentarii scrise la simbolurilor de credinţă, iar al Sfântului Ioan Casian, unul de informare în vederea delimitării ortodoxiei de nestorianism, adresat specialiştilor.

Comentarii la Crezul niceo-constantinopolitan

În cea de-a doua categorie sunt incluse comentariile alcătuite la Simbolul niceo-constantinopolitan. Primul comentator, Teodor al Mopsuestiei (+428), cel mai important exeget al Şcolii Antiohiene, a rostit un comentariu elaborat, pentru catehumeni. Cu excepţia unor exprimări hristologice ambigue, comentariul lui este o scriere importantă pentru istoria exegezelor alcătuite la simbolurile de credinţă. Al doilea comentator al Simbolului niceo-constantinopolitan este Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), teolog bizantin, reprezentant al sintezei liturgice. El a scris trei exegeze integrale la Crezul constantinopolitan: unul cu puternice accente polemice, eretice şi antilatine; al doilea de identificare a versetelor biblice care au stat la baza elaborării articolelor de credinţă şi de precizarea ereziilor împotriva cărora au fost îndreptate, iar al treilea, de analiză filocalică a Simbolului credinţei în spiritualitate. Faţă de exegezele cu profil catehetic, adresate începătorilor, cele ale Sfântului Simeon se disting printr-un limbaj specializat, dar accesibil, bine fundamentat biblic şi patristic, interpretarea filocalică a Simbolului fiind cea prin care se particularizează.

Tot în cadrul celei de-a doua categorii de comentarii se pot enumera încă două mărturisiri de credinţă, datate din secolele al XIV-lea, respectiv al XVI-lea. Primul comentariu încorporat într-o Mărturisire de credinţă personală aparţine patriarhului ecumenic Filoteos Kokkinos (1300-1377) şi este unul parţial, dar extrem de bogat în planul ideilor teologice, nota lui caracteristică fiind dată de integrarea vizibilă a învăţăturii Sfântului Grigorie Palama în hermeneutica Simbolului niceo-constantinopolitan. Al doilea comentariu încorporat într-o Mărturisire de credinţă, de această dată a întregii Biserici Răsăritene, a fost scris de Sfântul Petru Movilă (1596-1646), mitropolitul de origine română al Kievului, şi este marcat de dorinţa autorului de expunere cât mai fidelă, în spiritul Sfintei Tradiţii a credinţei ortodoxe, în contextul disputelor interconfesionale.

Comentarii la Simbolul apostolic

Cea de-a treia categorie de comentarii înglobează interpretările Simbolului apostolic, scrise în limba latină, în diferite părţi ale Imperiului Roman. Toate aceste comentarii sunt de factură catehetică şi cuprind o teologie adaptată nivelului de înţelegere al catehumenilor. Autorii lor sunt personalităţi distinse prin cultură şi zel misionar. Ei explică versiuni locale ale Simbolului apostolic, diferenţiate prin adaosuri şi omisiuni faţă de textul recept, iar stilistic şi din punct de vedere al conţinutului teologic se aseamănă, unii împrumutând şi dezvoltând ideile altora. Sfântul Ambrozie al Milanului (+397) are cea mai scurtă exegeză a versiunii romano-milaneze a Simbolului apostolic, străbătut de atmosfera disciplinei arcane în care a fost alcătuit. Sfântul Niceta, episcopul daco-roman al Remesianei (+420), a comentat pentru catehumeni Simbolul apostolic într-un stil apreciat de mulţi teologi. Rufin din Aquileea (+411) transmite în comentariul lui legenda despre originea apostolică a Simbolului popular în Apus. Din punctul de vedere al concepţiei hermeneutice, Rufin preia multe din ideile Sfântului Chiril al Ierusalimului datorită compatibilităţii structurale a celor două simboluri pe care le-au explicat. Episcopul de Poitiers, Sfântul Venanţiu Fortunat (530-600), care a rezumat comentariul presbiterului Rufin din Aquileea, a transmis o formă gramatical modificată a Simbolului comentat. Fericitul Augustin (+430) se remarcă prin două comentarii prin care apără credinţa ortodoxă a Bisericii nedespărţite, combătând ereziile din timpul lui. Ultimul comentariu important al Simbolului apostolic a fost realizat de episcopul Ravennei, Sfântul Petru Hrisologul (+458), sub forma a şase cuvântări rostite catehumenilor, unde împleteşte învăţăturile dogmatice cu cele morale şi spirituale.

Grijă constantă pentru adevărul de credinţă

Toţi comentatorii simbolurilor de credinţă se remarcă prin dorinţa de a transmite înţelegerea corectă a Bisericii despre constantele ei teologice, care sunt dogmele. Aprecierile lor despre relaţia dintre mărturisirea dreptei credinţe şi Botez sau Sfânta Liturghie nu şi-au pierdut actualitatea pentru că realităţile spirituale despre care au scris sunt inspirate din revelaţia dumnezeiască, nepieritoare, de unde se desprinde tot mai mult sentimentul atotprezenţei lui Dumnezeu. Grija faţă de puritatea credinţei este comună tuturor comentatorilor amintiţi, mesajul lor de fond fiind acela al menţinerii unităţii spirituale în aceeaşi dreaptă credinţă, pentru că experienţa istorică a dovedit că tot ce nu este conform cu revelaţia divină periclitează unitatea eclesială.

Comentariile la simbolurile de credinţă, indiferent de tipul în care se încadrează, sunt importante pentru că reflectă modul cum a fost asimilată şi explicată credinţa revelată în diferite contexte istorico-religioase şi ne ajută să observăm dinamica teologiei, exegeza fiind în sine o formă de dezvoltare a unor teme date. Aceste comentarii fac parte din demersul de explicare a Sfintei Tradiţii, din care putem observa maniera fiecărui autor de a recepta şi dezvolta aceleaşi constante teologice. Discernământul teologic al comentatorilor, cultivat prin instruirea lor în regula adevărului de credinţă, este un element esenţial, necesar şi în dezbaterile teologice actuale, iar preocuparea lor pentru întărirea credincioşilor în moştenirea spirituală transmisă de Mântuitorul Iisus Hristos este un prilej de întărire a propriilor noastre convingeri religioase.