1. Cuviosul Efrem Sirul – S-a născut în anul 306 în cetatea Nisibe din Mesopotamia, aflată sub conducere romană. Efrem a crescut într-o familie cu părinţi păgâni, tatăl său fiind preot al zeiţei Abizal. Învăţătura creştină el o va primi prin intermediul Sfântului Iacov, binecunoscutul episcop de Nisibe, care l-a şi botezat la vârsta de 18 ani. Începând cu acest moment, Efrem devine apropiatul ierarhului provinciei, pe care l-a ajutat să reînnoiască moralitatea decăzută a cetăţenilor acelor locuri. Unul dintre biografii săi povesteşte cum, la un moment dat, el a reuşit să alunge trupele persane, care staţionau în Nisibe, doar cu rugăciunea sa. Un nor de muşte şi ţânţari s-a abătut asupra trupelor lui Sapor al II-lea, regele Persiei, silindu-le să părăsească provincia. Aventuroasa campanie a împăratului bizantin Iulian Apostatul, care pentru un timp ameninţa Persia, s-a sfârşit, precum se ştie, cu un dezastru, iar succesorul său, Jovianus, a fost fericit să scape de la masacru ceea ce mai rămăsese din măreaţa armată pe care predecesorul său o condusese de-a lungul Eufratului. Roma pierduse provinciile răsăritene cucerite la sfârşitul secolului al III-lea. Printre oraşele retrocedate Persiei era şi Nisibe. Pentru a scăpa de cruda persecuţie care bântuia pe atunci Persia, mare parte din populaţia creştină a abandonat Nisibe. Efrem a mers, cu conaţionalii săi, şi s-a aşezat mai întâi la Beit-Garbaya, apoi la Amid şi, în final, la Edessa, unde a petrecut 10 ani de viaţă ca monah, cunoscut prin traiul său ascetic. Cu toate acestea, s-a arătat interesat de de cele care priveau populaţia Edessei. Cronicarii mai vechi spun că ar fi fost diacon, pentru că putea predica în public. Pe vremea aceea, cel puţin 10 secte activau în Edessa, iar Efrem s-a luptat cu ele, mai ales cu discipolii vestitului filosof Bardesanes. Acestei perioade îi aparţin aproape toate lucrările sale, în afară de poemele compuse la Nisibe, restul scrierilor, predici, imne, tratate exegetice datează din timpul şederii sale la Edessa. Este foarte probabil ca el să fi fost unul dintre fondatorii şcolii persane de teologie, numită aşa pentru că primii ei studenţi şi profesori erau creştini persani refugiaţi din 363. La moartea Sfântului Efrem, acesta a fost îngropat fără pompă, în cimitirul unde erau înhumaţi străinii.

2. Cuviosul Paladie – S-a născut în anul 363, în Galatia (Asia Mică). În anul 386 s-a călugărit la Ierusalim. După trei ani s-a dus în Alexandria unde a rămas alţi trei ani, apoi în Nitria nouă ani. În anul 400 el este episcop la Helenopolis, în Bitina (Asia Mică). A fost unul dintre cei mai buni prieteni ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru susţinerea acestuia s-a dus la Roma în fruntea unei delegaţii de preoţi, rugând pe papă să ia apărarea marelui exilat de împăratul Arcadius. La întoarcere a fost exilat şi el în Tebaida (Egipt), timp de şase ani (406-412). După exil, îl aflăm episcop în Aspuna, în Galatia, unde a păstorit până la moartea sa.

3. Cuviosul Iacob Sihastrul – După 15 ani de sihăstrie, Cuviosul Iacob fusese învrednicit cu darul tămăduirilor minunate. Cu toate acestea, Cuviosul Iacob a căzut în păcat, săvârşind un omor. Deznădăjduit, şi-a părăsit peştera şi a plecat în lume. Dumnezeu i-a scos în cale un bătrân. Acesta i-a amintit pilda şi rugăciunea lui David: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea…” (Ps. 50, 1) şi l-a îndemnat la pocăinţă. Iacob s-a întors din calea pierzării şi a petrecut mulţi ani într-un mormânt, în lacrimi şi rugăciuni. Dumnezeu i-a dat un semn de speranţă. Fiind secetă în acea zonă, la rugăciunea cuviosului s-au deschis cerurile şi a început să plouă. Cuviosul Iacob Sihastrul şi-a urmat canonul pocăinţei până la sfârşitul vieţii, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă, sărbătoreşte pe Sfânta Muceniţă Haris