Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a trecut la cele veşnice în Bucureşti, la 30 iulie 2007 şi a fost patriarh al României timp de 21 de ani, în perioada 1986-2007. Părintele Patriarh Teoctist a intrat în mănăstire fiind numit frate la Mănăstirea Vorona în anul 1928 apoi la Mănăstirea Neamţ în anul 1931. A absolvit Seminarul Monahal din Mănăstirea Cernica în anul 1940. A fost tuns în monahism la Bistriţa, judeţul Neamţ, sub numele Teoctist în data de 6 august 1935 şi hirotonit ierodiacon pe seama acesteia în anul 1937, la 4 ianuarie. În 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, obţinând licenţa în 1945; paralel a îndeplinit diferite funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de diacon la Patriarhie.

La 1 martie 1945 a fost transferat la Centrul eparhial Iaşi, fiind hirotonit ieromonah în data de 25 martie 1945) şi hirotesit arhimandrit în 1946. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi în perioada 1945-1947, fiind preot slujitor, apoi mare eclesiarh la Catedrala mitropolitană din Iaşi şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor (1946-1948). De asemenea între anii 1948-1950 a îndeplinit funcţia de vicar al aceleiaşi Arhiepiscopii. La 28 februarie 1950a fost ales, iar la 5 martie 1950 hirotonit episcop-vicar patriarhal cu titlul „Botoşăneanul”; în această calitate a fost secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti în perioada 1950-1954 şi a condus diferite sectoare din cadrul Administraţiei Patriarhale.

La 28 iulie 1962 a fost ales, iar la 16 septembrie înscăunat Episcop la Arad, unde a păstorit 10 ani (între decembrie 1969 - decembrie 1970, locţiitor de Episcop la Oradea). La 28 ianuarie 1973 a fost ales Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, iar la 25 februarie 1973 a fost înscăunat.

Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei a fost ales la 25 septembrie 1977, iar la 9 octombrie 1977 a fost înscăunat. Începând cu anul 1980, luna iulie, până în ianuarie 1982, a fost locţiitor de Mitropolit al Ardealului. După moartea Patriarhului Iustin, la 31 iulie 1986, a devenit locţiitor de Patriarh, la 9 noiembrie 1986 a fost ales, iar la 16 noiembrie 1986 întronizat ca Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, păstorind până la moarte.

Lucrări: „Mitropolitul Iacob Putneanul, făclier al Ortodoxiei romaneşti, al năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii române” (1978, Mănăstirea Neamţ, 45 p.); şi o ediţie amplă, sub titlul „Mitropolitul Iacob Putneanul”, 1719-1778. „În slujba Ortodoxiei româneşti, a năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii române” (1978, Neamţ, 128 p); „Studiu introductiv la Dosoftei”, „Dumnezeiasca Liturghie” (ediţie critică de N.A. Ursu, Iaşi, 1980, p. V-XLIV - lucrare editată la iniţiativa sa). A publicat studii, articole, cuvântări în „Biserica Ortodoxă Română”, „Glasul Bisericii”, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, „Mitropolia Olteniei”, „Mitropolia Banatului”, „Telegraful Român”, cărţi de rugăciuni, pastorale. Articolele şi cuvântările publicate în reviste, ca şi prefeţele, pastoralele au fost strânse, sub titlul „Pe treptele slujirii creştine”, în 13 volume (1980-2003). Ca Patriarh a îndrumat întreaga activitate editorială de la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Cu binecuvântarea sa au apărut o serie de lucrări cu caracter teologic şi istoric, cărţi de slujbă, precum şi o nouă ediţie a Bibliei sinodale (2002).