La începutul domniei voievodului martir Constantin Brâncoveanu, Bucureştiul nu era atât de mare pe cât ne-am gândi astăzi. În vremea aceea, capitala Ţării Româneşti se întindea între bulevardele Carol, Calea Victoriei, Calea Moşilor şi râul Dâmboviţa. În mijloc era Curtea Domnească, astăzi lângă Hanul lui Manuc bey. În jurul acesteia erau mahalalele, adică cartierele, care la rândul lor aveau câte o biserică, din care astăzi s-au mai păstrat câteva. Intrarea în Bucureşti dinspre Târgovişte, vechea capitală, se făcea prin partea de miazănoapte, pe Podul Mogoşoaiei, care astăzi este Calea Victoriei. Această arteră, la vremea aceea, era flancată de câteva bisericuţe, precum metocul Episcopiei Râmnicului (pe locul actualului Atheneu Român), Creţulescu, Biserica Doamnei sau Sf. Dumitru a jurământului. Unele erau din lemn, altele din zid, însă perioada brâncovenească, de relativă pace şi prosperitate economică, a determinat o amploare în ridicarea lăcaşurilor de cult. Astfel, pe la 1682, în apropierea Podului Mogoşoaiei, astăzi în spatele Bibliotecii Centrale Universitare, jupânul Mihi ridica o biserică de lemn. Deoarece era în mahalaua Boteanului şi în apropierea unui falnic brad, în timp, biserica a luat numele de 'Bradu-Boteanu'. După 80 de ani, urmaşii ctitorului, Maxim şi Gheorghe, au ridicat pe locul vechii biserici un lăcaş de cărămidă cu hramurile 'Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul' şi 'Sf. Gheorghe'. Lăcaşul nu a rezistat cutremurelor de la începutul sec. al XIX-lea şi în contextul amenajărilor urbanistice iniţiate de regele Carol I, între 1908 şi 1911 a fost ridicat un alt lăcaş de cult, în formă de cruce şi cu trei turle impunătoare. În fotografia de epocă se poate vedea Biserica 'Bradu-Boteanu' aşa cum arăta acum un secol, fără clădirile împrejmuitoare care astăzi aproape că o sufocă. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 februarie 2012)