Viaţa bucureştenilor de altădată era ritmată de calendarul bisericesc. Cu decembrie, începea în Bucureşti luna sărbătorilor, care ţinea până la Bobotează.

La sfârşitul lunii noiembrie, creştinii ortodocşi sărbătoreau pe Sfântul Andrei, care a devenit mai târziu patronul spiritual al României, şi la o săptămână mai încolo, pe Sfântul Ierarh Nicolae, când oamenii, în familie şi între prieteni, aniversau pe toţi Nicolae sau Niculae, Nicu, Nina şi Niculina, iar copiii pregăteau nerăbdători ciuboţele să le umple Moşul cu daruri. Aceste petreceri, fiind în plin post, erau ţinute cu dreaptă socotinţă, reprezentând un prilej de adunare laolaltă, de bucurie şi împărtăşire între cei dragi, vecini şi rude. Indiferent de stare, putem spune că exista o vocaţie a petrecerii dimpreună, azi pierdută, pe care o constatăm şi în alte ocazii, de ordin laic.

După aceste însemnate praznice, începea tot gospodarul pregătirile pentru ziua sfântă a Naşterii Domnului. Ca şi astăzi, în familiile care mai ţin tradiţia sau care fac după cum (încă) au apucat de la părinţi, bucureştenii treceau la curăţenia generală a casei. În toate gospodăriile, fie ele mai pricopsite, boiereşti sau mai ponosite, de pe la marginea oraşului, se golea casa de ce se găsea prin ea, mobile, cioveie, preşuri, covoare, veşminte şi alte marafeturi, şi se îngrămădeau în tindă, în curte sau chiar în plină stradă, înspre trotuar (dacă era cazul). Apoi, se primenea interiorul, 'se scutura casa', se freca şi se ştergea de praf şi mizerie fiecare colţişor. Apoi se luau la rând celelalte ce erau pe la casa omului de se spălau şi curăţau de colb, cum s-a pomenit din bătrâni, se pregăteau hainele de sărbătoare. Iar când totul era gata, femeile nu pridideau: coceau bucatele de Crăciun, căci nu era creştin, oricât de sărman, să nu aibă pe masă tradiţionala friptură de porc şi un cozonăcel. Din porcul a cărui tăiere se făcea în popor de Ignat, gospodinele pregăteau toba, cârnaţii şi caltaboşii, frigeau şoriciul, friptura şi se înfăşau gustoasele sarmale din varză acră, de butoi. Apoi, din aluatul frământat îndelung, coceau cozonacii cei rumeni şi pufoşi, cu nucă, covrigii şi colacii, punând de o parte şi pentru pomeni. Şi pentru că, pe lângă adulţii ce se osteneau cu pregătitul, şi copiii, şi tineretul aveau rostul lor, cu colindatul, şi încă pe gerul cel năprasnic, gospodinele făceau pentru aceştia bocceluţe cu mere, nuci şi alte bunătăţi, după putinţă. Cât despre băutură, poporul, ca şi mai-marii săi, închina carafele cu vin ales, la mesele mai răsărite, sau din producţie locală, uneori chiar din propria viţă din curte - ghiurghiuliul şi căpşunica.

Crăciunul poporan şi cel domnesc

Călătorii străini, care au poposit în târgul-grădină de veacurile XVII-XVIII, au rămas impresionaţi de obiceiurile la care au fost martori de prăznuirea Naşterii Domnului la Bucureşti. Nu este greu poate să ne închipuim atmosfera de atunci, Bucureştii vechi aveau multe biserici şi mănăstiri, care în acele zile sfinte porneau să-şi bată clopotele, fiecare cu sunetul său specific. Ion Ghica aminteşte, un secol mai târziu, de acest concert al clopotelor de la cele peste 100 de lăcaşuri sfinte, în noaptea rece, punctată de lumina difuză şi tremurândă a lumânărilor aprinse.

Paul de Alep, care vizitează oraşul la mijlocul secolului al XVII-lea, notează că, de Ajun, cete de copii, conduşi de preoţi şi de dascăli, purtând icoana Naşterii Domnului, colindau oraşul, făcând urări de sărbătoare la case mari şi glăsuind cântări de Crăciun. În dimineaţa de Ajun, plecau ţârcovnicii şi preoţii de la toate bisericile şi mănăstirile oraşului să umble prin mahalale, cu icoana, cântând 'Naşterea ta, Hristoase', şi erau primiţi în toate casele şi dăruiţi cu cele pregătite dinadins pentru ei: covrigi, bani etc. Separat, porneau să bată mahalalele (cartierele) alaiuri lăutăreşti care, în zgomot de dobe şi alămuri, făceau urările cele de cuviinţă persoanelor de vază ale locului. Se zice că în seara de Ajun boierii cu jupânesele urcau în săniile trase de cai falnici şi mergeau la prieteni, strigând ghiduş pe la ferestre: 'Bună dimineaţa la Moş Ajun!' Tot în noaptea aceasta, ca şi în cea de Crăciun, ieşeau cetele de colindători, cu traistele în spate, cu căciulile bine îndesate pe cap, făcându-şi drum prin omătul înalt, şi umpleau mahalalele cu glăscioarele lor firave: 'Bună dimineaţa la Moş Ajun, Ne daţi ori nu ne daţi? Şi vestind vestea cea bună: Ia sculaţi, boieri, sculaţi, florile dalbe, Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel şi-nfăşăţel, Curge mirul de pe el, Faşă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă'.

În dimineaţa de Crăciun, domnul dăruia veşminte scumpe boierilor săi, după cum şi aceştia, în preajma Crăciunului, ofereau daruri acestuia, potrivite după rang. Apoi, voievodul împreună cu suita sa, marii dregători, boierii, oaspeţi, participau la slujba din dimineaţa de Crăciun, la biserica domnească de la Curtea Veche. La terminarea slujbei, se împărţeau coliva domnească şi colacii, iar după ce era binecuvântat de patriarh, principele arunca, după datină, bani săracilor şi ostaşilor prezenţi. Apoi, alaiul domnesc se retrăgea spre sălile gătite de ospăţ. Aici, după cum era obiceiul de fiecare Crăciun, Paşti şi Bobotează, înşişi boierii de seamă slujeau la masa împărătească. Iar petrecerea continua, în sunet de muzici orientale, până la căderea întunericului, când fiecare se întorcea la casa lui.

Deşi, cu vremea, şi din cauza strâmtorării ţării (ospeţele şi darurile domneşti erau plătite din vistieria statului), aceste praznice şi-au mai pierdut din fast, ele au rămas de mare pomină în memoria populară, cântate fiind de lăutari:

„La oraş în Bucureşti, La case mari, împărăteşti, Masă mare se-ntindea, Mari boieri se-nveselea, Toată ţara-mi chiuia”.

În aceste zile sfinte, nici poporul nu se lăsa mai prejos, sărbătorind şi el, după puteri. După slujbă, gospodarii reveneau acasă, unde începea ospătarea, cei bătrâni cu vecinii şi rudele, iar tinerii cu prietenii, şi dacă erau ceva mai înstăriţi, aduceau şi lăutari să le zică din cobză şi ţambal. Copilaşii ieşeau la săniuş, pregătindu-se pentru 'seara cea mare a colindelor' - seara de Crăciun.

(Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediţia din data de 18 decembrie 2011)