În Patriarhia Română, anul acesta este dedicat Crezului Bisericii noastre. Prezentăm aici un interviu cu tema Crezul, fundamentul Ortodoxiei credinţei noastre, realizat de Părintele consilier Ciprian Apetrei, directorul Agenţiei de ştiri BASILICA, în cadrul emisiunii radiofonice „Dialogurile TRINITAS”, difuzată marţi, 23 februarie 2010. Tema este dezbătută de părintele profesor universitar dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Pr. Ciprian Apetrei
Duminica trecută se numeşte Duminica Ortodoxiei, fiind sărbătorit triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. La baza Mărturisirii noastre de Credinţă Ortodoxă stă Simbolul niceo-constantinopolitan. Cu alte cuvinte tema pe care o alegem astăzi este „Crezul ortodox, fundamentul Ortodoxiei credinţei noastre”, dacă îmi permiteţi acest joc de cuvinte. E adevărată afirmaţia sau nu?

Pr. Prof. univ. dr. Ştefan Buchiu
Da, este foarte adevărată pentru că Ortodoxia credinţei trebuie păzită, trebuie păstrată cu consecvenţă şi pentru aceasta Biserica a luptat veacuri de-a rânduri. Pentru că în primul veac, veacul apostolic, au apărut ereziile, adică interpretări greşite, eronate, ale Cuvântului Sfintei Scripturi şi a adevărului evanghelic în general. Şi atunci Biserica s-a văzut nevoită să ia poziţie de fiecare dată când Sfânta Scriptură nu era corect înţeleasă. Ereziile cu privire la Mântuitorul Iisus Hristos, acestea fiind cele mai numeroase, apoi, erezii cu privire la Persoana Sfântului Duh au şi provocat de fapt ţinerea celor şapte sinoade ecumenice.

Pr. C. A.
Când a fost alcătuit „Crezul”, cum îl numeşte poporul? „Simbolul de credinţă”, îi spunem noi, niceo-constantinopolitan.

Pr. Ş. B.
El a fost formulat la primele două sinoade ecumenice: cel de la Niceea din 325 şi cel de la Constantinopol din 321. Sigur, el nu a fost elaborat pornind doar de la textul Sfintei Scripturi, ci s-a avut la bază şi modul în care mărturisirea Biserica dreapta învăţătură. Erau aşa numitele mărturisiri baptismale, care erau în uz în diferite Biserici locale şi care se foloseau, cum spuneam, la botezul celor care deveneau creştini. Ei trebuiau să mărturisească credinţa în adevăratul Dumnezeu, în cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. S-a folosit în special Mărturisirea baptismală din Cezareea, dar şi din alte localităţi importante din vremea aceea. Toate au fost subsumate la primul Sinod ecumenic, unde s-au formulat primele opt articole.

Pr. C. A.
Şi la Sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol din 381?

Pr. Ş. B.
S-a completat până la al doisprezecelea articol.

Pr. C. A.
Deci, opt la un sinod, patru la celălalt sinod.

Pr. Ş. B.
Patru. Cel de-al optulea era doar început. „Cred şi întru Duhul Sfânt”.

Pr. C. A.
De fapt al optulea îl putem considera legătura dintre cele două sinoade ecumenice, Sinodul I şi Sinodul al doilea ecumenic.

Pr. Ş. B.
Exact, exact. Dar pentru că în acea perioadă nu apăruse o erezie cu privire la Persoana Duhului Sfânt şi părinţii de la Niceea au considerat suficient doar menţionarea Persoanei Duhului Sfânt, ca să fie cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Pr. C. A.
De ce avem nevoie noi de o sintetizare a credinţei într-un „Crez” sau într-un „Simbol al Credinţei”?

Pr. Ş. B.
Pentru că nimeni nu se poate mântui fără dreapta credinţă şi fără dreapta vieţuire. Iar dreapta credinţă, care o aflăm în paginile Sfintei Scripturi şi în Tradiţia apostolică, este mărturisită la botez prin sfintele taine prin care ne mântuim noi au la bază dreapta credinţă. Dacă am greşit cumva în credinţă, nu ne mai putem împărtăşi de harul lui Dumnezeu Care se acordă prin Sfintele Taine. Şi nu mai putem rămâne nici membri ai Bisericii.

Pr. C. A.
Să facem o pregustare pentru cei care ne ascultă, pentru că în mod clar anul acesta vom vorbi de mai multe ori despre „Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan” sau simplu „Crezul”. Şi să mergem pe articole şi să explicăm pe scurt ce este în sinteză învăţătura noastră de credinţă. Şi mergem la primul articol „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Pe scurt, dumnezeirea Tatălui. Părinte profesor, vă rog să ne explicaţi.

Pr. Ş. B.
În mod firesc, începem mărturisirea credinţei noastre în Dumnezeu, în Dumnezeu cel Întreit în Persoane şi Unic în Fiinţă, cu Persoana lui Dumnezeu Tatăl. Îl mărturisim pe El ca fiind „Creator al cerului şi al pământului”, adică al lumii spirituale, al lumii îngerilor şi al lumii văzute. Îl numim în acelaşi timp „Atotţiitorul”, pentru că Dumnezeu nu doar le aduce la existenţă cele create, ci le şi poartă de grijă. Prin „Atotţiitorul”, deci, înţelegem pe Dumnezeu „Proniatorul”. Creaţia este nedespărţită de Pronia lui Dumnezeu. Prin aceasta se vădeşte iubirea Lui. Dumnezeu creează numai din libertate, fără să fie determinat de altceva şi bunătatea sau iubirea lui Dumnezeu însoţeşte creaţia lui până la sfârşit. De aceea, spunem că le poartă de grijă. Sigur, este şi Atotputernic Dumnezeu, dar în acelaşi timp nu pierde din vedere toate existenţele create pentru că are un plan cu ele. A înscris în ele o raţionalitate, adică un sens şi o semnificaţie şi le poartă de grijă ca în acest sens să se împlinească. Deci, Dumnezeu este activ în istorie. Dumnezeu poartă de grijă umanităţii şi nu doar a adus-o la existenţă şi apoi se retrage în Transcendenţa Sa.

Pr. C. A.
Ce înţelegem prin „Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”? Aici cuprindem tot ceea ce înseamnă univers, dar în acelaşi timp şi tot ceea ce înseamnă lumea îngerilor?

Pr. Ş. B.
Exact. Şi una şi alta, dar marea noutate şi noutatea religiei creştine este aceasta că lumea, creaţia are un început. La vremea respectivă păgânismul era panteist. Considera că materia este veşnică, cum şi Dumnezeu este veşnic. Propriu-zis erau două principii, fapt în sine imposibil. Noutatea era aceea că în concepţia creştină lumea are un început. Şi începutul acesta este determinat de Dumnezeu ca Persoană. El hotărăşte să creeze o lume pe care El să o conducă spre desăvârşire. Deci, nu creează dintr-o materie preexistentă, aşa cum se înţelegea în politeismul păgân, antic, grec sau roman şi ar fi avut nevoie de un demiurg, ci aduce din nimic la existenţă această creaţie, care este şi pur spirituală, cum sunt Sfinţii Îngeri, şi este şi spiritual-materială, cum este omul sau doar materială precum este universul.

Pr. C. A.
Pe lângă atributul creaţiei, Tatălui i se mai aduce şi acela de „Atotţiitorul”. Ce înseamnă acest „Atotţiitor”?

Pr. Ş. B.
„Atotţiitorul” trebuie înţeles în dependenţa care există de Dumnezeu a celor create. Ele nu există prin sine. Nici îngerii, nici oamenii, nici lumea materială, ci au avut un început şi au nevoie permanent de ajutorul lui Dumnezeu sau harul Lui, cum spunem, care le ţine în existenţă. Dacă Dumnezeu şi-ar retrage harul – aşa cum foarte intuitiv se exprimă în psalmul 103, „Întorcându-ţi faţa Ta”, faţa Lui este harul Lui sau providenţa Lui sau purtarea de grijă – toate s-ar tulbura, pentru că ele nu există cum spuneam prin sine, numai Dumnezeu există prin Sine. Toate îşi au esenţa şi viaţa primită în dar de la Dumnezeu. Când spunem că Dumnezeu este „Atotţiitor” sau „Pantocrator”, în limba greacă, înţelegem că ne poartă de grijă, fapt ce exprimă credinţa noastră în Pronia sau Providenţa divină. Nu întâmplător în turla bisericilor ortodoxe, în turla principală, este Mântuitorul Iisus Hristos înfăţişat sub numele de „Pantocrator”. Pentru că, de fapt, Dumnezeu Tatăl, Care este „Atotţiitorul”, le ţine pe toate prin Fiul în Duhul Sfânt.

Pr. C. A.
Şi acum venim la articolul al doilea, care se referă la dumnezeirea Fiului: „Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”. Aş dori să segmentaţi acest articol şi să-l explicaţi, pentru că lumea îl spune de multe ori ca pe o poezie, dar e greu de înţeles pentru oricine.

Pr. Ş. B.
Dintr-o dată ne dăm seama că învăţătura despre Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel veşnic, Care se întrupează pentru noi, este mult mai extinsă decât învăţătura despre Dumnezeu Tatăl. Şi trebuie explicată aceasta pentru faptul că despre Persoana lui Dumnezeu Tatăl nu au apărut erezii care să conteste calitatea Lui. În schimb, despre Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătura cuprinsă la articolul 2 până la articolul 7 este mult mai extinsă şi precizează unele lucruri care sigur, se află ca bază în Sfânta Scriptură, dar aici sunt nuanţate sau mai bine zis sunt delimitate, pentru ca nu cumva credinţa să alunece într-o parte sau în alta, spre politeism sau spre monoteismul religiei iudaice. Spunem că noi credem şi mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu veşnic. Şi spunem „născut, iar nu făcut ” din Tatăl. Deci, născut din Tatăl în sensul că are Fiinţa Tatălui, prin naştere, nu este o creatură aşa cum ereticul Arie greşit învăţa că Fiul este o creatură, o făptură sau prima dintre făpturile zidite de Dumnezeu Tatăl. A-L situa pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos în rândul făpturilor înseamnă a-I nega dumnezeirea şi, atunci, înseamnă a nega existenţa Sfintei Treimi. El este născut din Tatăl și anume Unul născut, singurul născut, pentru că există Dumnezeu Tatăl din veci şi tot din veci, din veşnicie, are un Fiu. Naşterea este dincolo de timp, este din veşnicie şi, cum spun Sfinţii Părinţi, n-a fost o vreme când Tatăl să nu aibă un Fiu, pentru că altfel nu s-ar mai fi numit Tată. Prin El S-au făcut toate. Prin El este adusă lumea la existenţă. Tatăl este numit „Creatorul” în general, însă propriu-zis actul creaţiei îl face întreaga Preasfântă Treime. Şi Dumnezeu Tatăl aduce la existenţă prin Fiul. Aici au înţeles Sfinţii Părinţi şi faptul următor: Fiul este numit şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul exprimă persoana şi lucrarea persoanei. Dumnezeu Tatăl, aducând prin Fiul la existenţă, pune în toate un sens sau o semnificaţie, o raţiune am putea spune. Însă Raţiunea sau Cuvântul Tatălui este Fiul. De aceea, prin El sunt toate aduse la existenţă şi către El se vor îndrepta toate. Aşa cum va spune mai târziu Sfântul Apostol Pavel că „toate vor fi supuse, cele din cer, cele de pe pământ şi cele de sub pământ”, pentru că toate îşi au finalitatea în Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Sigur, şi înainte de întrupare El este centrul creaţiei, dar cu atât mai mult după ce se va întrupa.

Pr. C. A.
În articolul al doilea vedem dumnezeirea Fiului exprimată extrem de clar. În articolul al treilea vorbim deja de Întrupare: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”. Explicaţi-ne părinte decan acest al treilea articol al „Crezului”.

Pr. Ş. B.
Trebuie specificat şi următorul fapt, revenind o clipă la articolul doi. Sfinţii Părinţi sinodali au folosit nu doar termeni scripturistici, ci şi termeni luaţi din cultura şi filozofia timpului, pentru a exprima cât se poate exprima în cuvinte omeneşti Taina lui Dumnezeu. Termenul „de o fiinţă” sau „omoousios” ştim că i se datorează Sf. Atanasie cel Mare. Şi el nu mai lasă loc de dubii, ca de exemplu cum vor spune unii eretici arieni sau semi-arieni că Fiul este asemănător Tatălui sau dintr-o fiinţă asemănătoare şi nu este de aceeaşi fiinţă, din aceeaşi fiinţă. Vedeţi dumneavoastră, în Sfânta Scriptură la Ioan capitolul 10 spune Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu şi Tatăl una suntem”. Dar nu se specifică exact în ce constă această unitate. Este o unitate morală sau este o unitate ontologică fiinţială? Era necesar ca Biserica să delimiteze clar şi fără echivoc relaţia dintre Persoane. Când spunem „de aceeaşi fiinţă”, „omoousios”, înţelegem că Fiinţa Fiului este aceeaşi cu a Tatălui şi El primeşte fiinţa din existenţa Tatălui şi, sigur, în mod paradoxal sau antinomic, Tatăl, deşi dăruieşte toată Fiinţa Fiului prin naştere, El păstrează în Sine întreaga fiinţă aşa cum o are şi Fiul concomitent, nu succesiv, concomitent şi în mod deplin. Evident că este o taină până la urmă care se exprimă supralogic raţional.

Pr. C. A.
Şi în acest context cum se face întruparea?

Pr. Ş. B.
Se face fără schimbarea raporturilor din Sfânta Treime. Dumnezeu a creat liber şi tot în baza libertăţii Sale El se poate uni mai intim cu creaţia Sa. Şi o face aceasta prin Fiul, Care asumă firea omenească, adică sufletul şi trupul uman, pe care El Însuşi prin Duhul Sfânt le creează, prin Sfânta Fecioara Maria şi se uneşte cu ele. Iarăşi, era un lucru extraordinar pentru lumea politeistă din vremea aceea, pentru lumea greacă şi romană antică să exprime acest adevăr dumnezeiesc că e liber Dumnezeu să se unească cu materia creată. Era în vogă Platon în vremea aceea, după care între spirit şi materie nu poate exista o unitate, o unire. Idealismul lui Platon avea să stea la baza multor erezii, în special pentru cei care se îndoiau de posibilitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu în creaţie, fără ca dumnezeirea Lui să fie ştirbită. Sau fără ca firea umană să fie absolvită de dumnezeire, aşa cum vor încerca unii eretici mai târziu să explice. Întruparea este deci posibilă atât din partea lui Dumnezeu, Care se poate exprima, deşi este Spirit absolut, se poate exprima şi prin sufletul omenesc şi mai ales, aici era noutatea, prin trupul omenesc. Întruparea aceasta, încarnarea sau înomenirea Fiului lui Dumnezeu arată şi din partea umanităţii, pe de altă parte, calitatea ei extraordinară, primită prin creaţie, de a exprima pe Dumnezeu. Dumnezeu se poate exprima cu o faţă umană, apropo de Duminica Ortodoxiei. Noi nu doar că avem icoana Mântuitorului Iisus Hristos, dar trebuie să o păstrăm, pentru că dacă am renunţa la ea, ne-am putea îndoi că S-a întrupat, că a luat faţă umană. De aici, grija Bisericii de a păstra faţa umană a lui Hristos, aşa cum a fost cunoscută ea în realitate de Sfinţii Părinţi, de Sfinţii Apostoli şi de a arăta veridicitatea Întrupării.

Pr. C. A.
Acum am să vă propun să unim următoarele trei articole, care sunt foarte importante în legătură cu mântuirea neamului omenesc. Părinte profesor şi aici avem articolul al patrulea „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat”. Articolul al cincilea: „Şi a înviat a treia zi după Scripturi”. Articolul al şaselea: „Şi s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”. Avem Întruparea, avem Răstignirea, avem Învierea, avem Înălţarea. Într-un fel avem ceea ce înseamnă procesul de îndumnezeire a firii umane, în Persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul. Vorbiţi-ne despre aceste trei articole şi să le explicăm celor care ne ascultă, cu toate că ele par la prima vedere ca fiind foarte exacte şi uşor de înţeles.

Pr. Ş. B.
Sigur că sunt exacte şi uşor de înţeles, pentru că aceasta a şi urmărit Biserica, dar n-a putut formula Crezul decât pe baza Sfintei Scripturi sau a Revelaţiei dumnezeieşti cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia apostolică. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, făcută în istorie prin puterea Duhului Sfânt din Sfânta Fecioară Maria nu ar fi fost suficientă pentru mântuirea noastră. A luat trup şi suflet, dar pe acestea trebuia să le sfinţească, să le ducă la desăvârşire, adică ceea ce nu făcuse Vechiul Adam va face Noul Adam, cum Îl numeşte Sfântul Pavel pe Mântuitorul Iisus Hristos. El face ascultare de Dumnezeu Tatăl şi prin aceasta deschide firea umană total lucrării puterii dumnezeieşti a harului divin, pe care El Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îl infuzează aşa zicând din firea Sa divină în firea umană prin intermediul ipostasului sau a Persoanei Sale dumnezeieşti preexistente. Trebuia însă ca să aducă şi să se aducă însă jertfă Tatălui. Pentru că umanitatea nu mai putea fi restaurată din interior, fără să fie jertfită, adică deschisă total, oferită lui Dumnezeu. Aceasta era şi destinaţia ei primordială, pentru că Adam fusese făcut de Dumnezeu să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească şi să se unească cu El. Ori lucrul acela nu se întâmplase. De aceea e nevoie ca Fiul Omului întrupat nu doar să predice Evanghelia, adică să aducă vestea împăcării, a iertării de către Dumnezeu, dar trebuia să arate concret care sunt efectele iertării lui Dumnezeu. De aceea, El primeşte ca să ducă ascultarea până la capăt şi până la capăt înseamnă jertfa de Sine. Şi primeşte a se jertfi pe Cruce, pe Golgota, pentru a scoate orice urmă de răutate din firea umană, a o întări, plinindu-o de har şi prin aceasta a o duce la desăvârşire. Sigur, pentru cei necredincioşi, Răstignirea Fiului lui Dumnezeu putea să însemne o dovadă de slăbiciune. Dumnezeu nu este atotputernic sau nu S-a arătat în Iisus Hristos. Nu, El S-a arătat atotputernic, dar este atotputernicia iubirii, a iertării şi prin aceasta Dumnezeu Tatăl Îi dăruieşte Învierea. De fapt, Fiul înviază El Însuşi ca Dumnezeu, dar în acelaşi timp spunem că este şi darul lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca să arate că moartea, ca o barieră care intervenise în urma păcatului lui Adam, poate fi surmontată sau poate fi desfiinţată. A fost desfiinţată în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru că Trupul Său aşezat în mormânt este înviat, este unit din nou cu sfântul Său suflet, dumnezeirea nepărăsind nici Trupul, nici Sufletul, după Jertfa pe Cruce, deci, din momentul morţii până în momentul Învierii. Iar învierea, deci, arată faptul că viaţa biruieşte moartea. Dar viaţa numai dată de Dumnezeu. Şi omul numai dacă se deschide lui Dumnezeu şi se uneşte cu El primeşte viaţa înapoi. Sigur că după Înviere vor înţelege Sfinţii Apostoli ce înseamnă mântuirea omului, ce înseamnă restaurarea lui, ce înseamnă umplerea lui de harul lui Dumnezeu. Îl vor vedea pe Iisus şi nu-L vor recunoaşte la început, aşa cum nu L-au cunoscut Luca şi Cleopa, pentru că avea alte calităţi Trupul Mântuitorului după Înviere, aşa cum credem şi mărturisim că trupurile noastre după Înviere vor avea altă calitate.

Pr. C. A.
„Şi s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”. Iată asumarea umanităţii deja în Sfânta Treime, deja umanitatea îndumnezeită este de-a dreapta Tatălui în Persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi, spunem în articolul şapte, „Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi încheiem partea cu hristologia din Crez.

Pr. Ş. B.
Exact. Mântuitorul înviază, se arată şi le vorbeşte ucenicilor, de data asta le spune taine şi mai adânci despre cum va fi mântuit neamul omenesc, le vorbeşte despre Biserica pe care o întemeiază El şi le încredinţează şi Sfintele Taine prin care vor fi mântuiţi oamenii sau vor fi aduşi la unire cu Hristos şi vor fi izbăviţi prin păcat. Ei bine, Mântuitorul trebuie să Se înalţe la cer. Nu poate rămâne în lumea în care încă este neschimbată, adică a biruit răul şi/sau consecinţele păcatului strămoşesc, Mântuitorul le biruieşte în Persoana pe care o umple de slava dumnezeiască. Dar lucrul acesta se va întâmpla cu noi abia la sfârşitul veacului, trecând noi prin istorie şi fiecare însuşindu-ne mântuirea câştigată de Hristos. Se înalţă la cer şi ca să arate că destinaţia ultimă a persoanei umane este comuniunea cu Preasfânta Treime. Şi ne arată în acelaşi timp cinstea extraordinară pe care Dumnezeu i-a acordat-o omului, cu nimic mai prejos decât cea acordată îngerilor. Pentru că iată, nu firea îngerească stă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, ci firea omenească asumată, luată de Mântuitorul, de Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sigur că Cel Care S-a înălţat la cer este Cel Care va veni să judece lumea. Ne putem întreba de ce Fiul S-a întrupat, de ce Fiul va judeca lumea. Sfinţii Părinţi dau mai multe explicaţii. S-a întrupat Fiul din Sfânta Treime pentru ca să ne dea şi nouă această calitate de fii, pe care o putem primi prin credinţă, prin har şi prin fapte bune. Şi tot El ne va judeca, pentru că El S-a întrupat şi El a cunoscut din interior firea omenească şi a păşit în istoria aceasta pe care El o guvernează şi pe care El este drept să o şi judece. Noi nu uităm lucrul acesta pentru că a doua Lui venire va fi de data asta în slavă, arătând slava lui Dumnezeu şi aşteptând de la noi rezultatul faptelor noastre. Şi va fi judecata care va arăta că binele învinge până la sfârşit.

Pr. C. A.
„Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci”. Articolul al optulea al Crezului, părinte profesor Ştefan Buchiu, vă rog!

Pr. Ş. B.
Articolul al optulea a fost început la Niceea şi a fost terminat la Constantinopol. De ce? Pentru că între timp apăruse după erezia ariană, erezia pnevmatomahă, adică cea care lupta împotriva Duhului Sfânt. Era o altă faţetă a arianismului, care combătuse dumnezeirea Fiului, acum se extinde, combătând dumnezeirea Duhului Sfânt. Pentru aceşti eretici, Duhul Sfânt nu era o Persoană din Sfânta Treime, nu era deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, pentru că ei considerau o singură Persoană în Sfânta Treime, pe Dumnezeu Tatăl. Ei bine, de data aceasta intervin în scena istoriei Bisericii, Părinţii Capadocieni, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare, care combat în scris şi prin predici erezia şi contribuie la ceea ce va face sinodul din Constantinopol, să declare pe Duhul Sfânt ca fiind, sigur folosind alţi termeni, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Se foloseşte o exprimare liturgică de data aceasta din cult. Duhul este împreună închinat şi slăvit. Existau anumite discuţii la vremea respectivă asupra termenului „omoousios”, deofiinţă. Şi atunci Sfântul Vasile preferă o altă formulare care în fond avea aceeaşi substanţă, acelaşi conţinut. Duhul este împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul. El este Cel Care a grăit prin prooroci, El este Cel Care a pregătit venirea Fiului, Persoana a treia a Sfintei Treimi, Care nu se întrupează, dar Care lucrează şi Ea asupra împreună şi nedespărţită de Fiul, la mântuirea lumii, la desăvârşirea ei. Este Cel Care a grăit prin prooroci și Cel Care după venirea lui Hristos e prezent și El în Biserică și mai ales, atenție, prezent în lucrarea de statornicire a dreptei credințe. Noi spunem că El asistă Sinoadele Ecumenice și în general lucrarea de dogmatizare. De ce? Pentru ca ceea ce El a inspirat în Sfânta Scriptură să se păstreze neschimbat în învățătura Bisericii.

Pr. C. A.
Ultimele patru articole. Articolul nouă: „Întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Articolul zece: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor”. Articolul unsprezece: „Aștept învierea morților”. Și articolul doisprezece: „Și viața veacului ce va să fie. Amin”. Aceste articole le putem suma pentru că se referă la Biserică și la viața noastră a credincioșilor după ce opt articole ne-am referit la Sfânta Treime, acum iată venim la viața noastră și cum trebuie să ne mântuim noi până la urmă. Părinte profesor Ștefan Buchiu, ce înțelegem și cum trebuie să înțelegem aceste articole?

Pr. Ş. B.
Am mărturisit și mărturisim mereu credința în Dumnezeu Sfânta Treime, așa cum facem în primele opt articole, dar credința în Sfânta Treime este posibilă pentru că o găsim în Sfânta Biserică acolo unde Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în chip nevăzut, tainic și lucrează prin episcopi și prin preoți, prin clerul Bisericii la mântuirea noastră. Dar numai că Biserica nu este o societate pur omenească, n-au întemeiat-o apostolii doar prin simpla lor voință, ci o întemeiază tot Fiul lui Dumnezeu, Care trimite pe Duhul Sfânt de la Tatăl și zidește Biserica, adică comuniunea celor chemați la mântuire. De aceea spunem că este un așezământ divino - uman și dumnezeiesc, pentru că Hristos este Cap Bisericii și întemeietor și prezent în ea, este plină de Duhul Sfânt și de puterea Lui, dar este și omenească pentru că este formată din noi oamenii, care ne unim cu Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Sigur, ea are patru atribute: una, sfântă, sobornicească și apostolească, în sensul că este unică. Nu pot fi, nu se poate împărți, deși ereticii căutau să o divizeze și s-au și rupt părți din ea. Este sfântă datorită prezenței Mântuitorului Hristos și a întregii Sfintei Treimi și, de aceea, poate să ierte păcatele și prezența unor păcătoși nu întinează Biserica, ci Biserica spală păcatele păcătoșilor. Sobornicească sau universală pentru că este destinată tuturor popoarelor din lumea aceasta și apostolică pentru că are în permanență credința mărturisită de apostoli, apostolii sunt văzătorii de Dumnezeu, L-au văzut pe Hristos, de la El din gura Lui au primit învățătura pe care au dat-o mai departe și Biserica păstrează această învățătură, nu o schimbă, nici nu o adaugă, nici nu renunță la o parte din ea. Sigur, urmează mărturisirea credinței în Sfintele Taine, propriu-zis numai în Botez, pentru că prin el intrăm în Biserică, dar în același timp și celelalte Sfinte Taine, numai că Botezul acesta trebuie primit pentru ca să devii membru al Bisericii, să te unești cu Hristos, să mori păcatului și să înviezi dreptății lui Hristos prin primirea Duhului Sfânt. Apoi, credința noastră se finalizează cu așteptarea Învierii morților. Noi suntem în istorie, lucrăm aici mântuirea noastră ajutorul nostru prin crearea relațiilor de frățietate dintre noi, de bunătate și așa mai departe. Şi ne străduim cu ajutorul harului să transformăm chipul nostru în asemănarea cu Dumnezeu, dar toate le facem spre Înviere, ne pregătim spre marele examen, care înseamnă trecerea prin moarte și învierea la a doua venire a Mântuitorului, care va fi urmată de Judecată. Toată credința este centrată pe Învierea lui Hristos, de aceea, și ziua Învierii Lui, duminica, stă în centrul cultului creștin, dar Învierea în sine, urmată de Judecată, ne va asigura apoi viața veșnică pe care o mărturisim și credem în existența ei. Ce fel de viață este viața veșnică? Va fi o viață în care va birui dreptatea, va fi numai dreptate, numai bine, numai adevăr, pentru că Hristos va fi între sfinți și cei drepți, va fi cu ei pe un Pământ nou și cu un Cer nou, adică o lume care a fost recreată sau restaurată în autenticitatea ei așa cum omul a fost restaurat în persoana Mântuitorului Hristos. Iată finalitatea vieții veșnice care va fi o viață nesfârșită, în care timpul va fi transformat în veșnicie.

Pr. C. A.
Părinte decan, vă mulțumesc foarte mult pentru explicațiile pe care le-ați adus la Simbolul credinței niceo-constantinopolitan sau, după cum îl cunosc majoritatea credincioșilor noștri, „Crezul”, pe care îl rostim la Sfânta Liturghie.