La baza procesului de formare a culturii tradiţionale româneşti au stat numeroase elemente creştine. Sub presiunile unor suprastructuri ideologice adverse creştinismului, s-au încercat abandonarea, negarea şi chiar eradicarea acestora din identitatea culturală a poporului român. Astăzi, orice aprofundare a cunoaşterii de până acum şi reevaluare a mesajelor, mai ales dintr-o perspectivă creştină, este considerată de unii „etnologi“ un atentat la propria identitate. Cu toate acestea, există şi specialişti în domeniu care consideră justă şi foarte bine întemeiată această idee a însemnatei contribuţii creştine. Doamna Sabina Ispas, renumit folclorist român şi membru titular al Academiei Române, este de părere că o „restituire a valenţelor şi a rolului valorilor gândirii creştine este necesară pentru a oferi o identitate reală şi complexă întregii culturi româneşti“.

Care a fost evoluţia preocupărilor etnologilor din ţara noastră pentru cercetarea, teoretizarea şi conservarea culturii tradiţionale româneşti, începând cu secolul al XX-lea şi până astăzi?

Problemele privind etica cercetării şi a felului în care rezultatele acesteia sunt folosite ca bază teoretică pentru diverse strategii ale dezvoltării sau ameliorării socialului de către variaţi factori ai puterii sunt între cele mai grave în zilele noastre. O lungă perioadă de timp, celor care studiau cultura populară li s-a solicitat, cu preponderenţă, să identifice cât mai multe date care să definească unele componente tradiţionale, arhaice ale culturii, elemente semnificative pentru un fond străvechi, presupus a fi conservat numai în memoria, practicile şi credinţele straturilor neinstruite ale populaţiei. La începutul secolului al XX-lea, prin activitatea unor umanişti luminaţi, viziunea paseistă şi dominant ruralistă s-a modificat, iar oamenii de cultură au devenit tot mai interesaţi de aspectul modern, contemporan al fenomenului culturii profunde. Tot în această perioadă s-a acordat o atenţie binemeritată şi absolut necesară cercetării valorilor medievale ale culturii româneşti, a specificului şi rolului acesteia în Europa timpului. Această nouă perioadă, semnificativă, de importanţă crucială pentru înţelegerea proceselor caracteristice culturii orale, imateriale, a fost brutal întreruptă de cel de al Doilea Război Mondial, căruia i-a urmat aproape o jumătate de secol de revenire la teoria maselor creatoare de cultură orală, entităţi percepute ca nişte identităţi amorfe, cu rădăcini cât mai adânc implantate într-un trecut nebulos, creat ad-hoc din fragmente de informaţii arheologice, istorice, lingvistice, ordonate din perspectiva socialismului ştiinţific şi a materialismului dialectic. Cu alte motivaţii decât cele ale secolului al XIX-lea, un domeniu de importanţă vitală pentru înţelegerea culturii, creativităţii, spiritualităţii româneşti, cel al cunoaşterii şi studierii religiei creştine şi a rolului acesteia în edificarea românităţii, a fost nu numai abandonat, ci chiar negat cu vehemenţă.

Mai exact, cărui fapt s-a datorat această negare a influenţei creştine asupra culturii tradiţionale româneşti?

Timp de mai mulţi ani, marile centre monahale, literatura de inspiraţie creştină, capitole largi din cartea populară cu conţinut hagiografic, de edificare: broderia, ferecătura cărţilor de cult, miniatura, prelucrarea metalelor - au fost considerate exclusiv domenii ale artei medievale, îndepărtarea lor de mesajul creştin fiind un comandament impus şi poate, de multe ori, aplicat cu asupra de măsură de cenzori obedienţi. Aşadar, din raţiuni care nu ţin de esenţa fenomenelor, ci de o comandă a unei suprastructuri ideologice, s-a ignorat, unidirecţionat şi, prin intermediul sistemelor de instrucţie instituţionalizate, a fost eradicat sensul creştin al unora dintre componentele culturii româneşti, între care aşa-numita cultură populară, tradiţională, folclorul, numit recent cultură profundă, ocupă un loc de frunte. Cunoscând aceste experienţe şi aderarea programată a multor specialişti la punctele de vedere enunţate, observăm cum în peisajul cultural actual, în care se exprimă tematicile amintite, se continuă practica eliminării oricăror legături cu mesajul creştin, prin mijlocirea câtorva intelectuali, cei mai mulţi formaţi la şcoala activismului cultural, precum şi autodidacţi atraşi de problematicile disciplinelor etnologice, dar ale căror formare şi perfecţionare de bază aparţin altor domenii.

„Sistemul gândirii religioase reglementează viaţa însăşi“

Care ar fi un punct de plecare esenţial într-un studiu onest, eliberat de orice prejudecată, al culturii unui popor?

O premisă de la care pornim de obicei în analizele pe care le întreprindem este cea referitoare la calitatea omului cu pregătire medie, al societăţilor medievală, premodernă şi chiar al celei moderne, de „a fi religios“. Dacă plasăm această perioadă în prima jumătate a primului mileniu al erei creştine, atunci nu încape îndoială că nu vom putea aborda cultura acelei vremi altfel decât prin prisma unei gândiri modelate de credinţa religioasă care, conform datelor furnizate de sursele documentare, era, dominant, cea creştină, în arealul nostru cultural. Calitatea de homo religiosus este cu atât mai caracteristică celor care au trăit în vremea când s-au desfăşurat procesele de formare a limbii şi culturii româneşti.

Sistemul gândirii religioase reglementează întregul set de atitudini, viaţa însăşi, raporturile dintre oamenii răspândiţi pe toate continentele, pe care circumstanţele istorice i-au pus în contact. Adrian Marino, un mare istoric şi teoretician literar român, spunea că „unitatea originară dintre poezia orală primitivă şi doctrinele sacre - care face iniţial ca tradiţia literară şi religioasă să se confunde (în hinduism, iudaism, creştinism) - este bine pusă în lumină. Sunt scoase în evidenţă două niveluri. Stratul cel mai profund este antropologic. Religia şi literatura au aceeaşi rădăcină: sacralitatea definită ca o categorie originară a conştiinţei. Ceea ce duce la concluzia că «imaginaţia literară este prelungirea creativităţii mitologice şi a experienţei onirice»“.

Dacă, în trecut, lumea tradiţională îşi organiza existenţa în funcţie de sărbătorile religioase - în cazul românilor, creştine -, care este situaţia astăzi?

Lumea modernă îşi structurează sărbătorile sau comemorările punând în centru fapte şi obiecte de patrimoniu, local, zonal, regional, continental sau chiar universal, oricum, supranaţional. Acestea înlocuiesc, treptat, sărbătorile condiţionate de credinţe sau confesiuni religioase, sfinţi patroni ai locurilor, evenimente semnificative din istoriile sacre. Este un proces legat direct şi determinant pentru secularizarea mentalităţilor. Desprinderea de cunoaşterea prin transcendent netezeşte calea spre un „antropologism“ care plasează omul în centrul preocupărilor, în timp ce raţiunea devine mijlocul prin care oamenii, în general, tind să descopere adevărurile fundamentale.

Piaţa cărţii din ultimii zece ani oferă cunoaşterii o varietate de sisteme culturale, cele mai multe obsedant ancorate în viziunea numită mitologică, lucrări care ar putea fi calificate, cu uşurinţă, drept literatură pseudoştiinţifică, şi nu de popularizare, aşa cum s-ar fi cuvenit. Este o resuscitare a mitologismului secolului al XIX-lea, a cărui prezenţă nu o mai putem argumenta prin nevoia depăşirii unor posibile complexe identitare induse de perioada dinaintea formării statelor naţionale. Nici nu putem face abstracţie de caracteristicile care apropie epoca de mare efervescenţă culturală, ce a pregătit, timp de un secol şi jumătate, realizarea statului naţional unitar la 1918, şi momentul acesta, numit de cei mai mulţi comentatori „de tranziţie“, spre o societate postindustrială, care, ca şi cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ridică probleme de identitate, acum din ce în ce mai acute datorită proceselor legate de mondializarea culturală şi de diversificarea grupurilor sociale.

Dacă problema identităţii a fost percepută în secolul al XIX-lea ca una dintre cele ce trebuia să fie prezentate şi, într-un fel, demonstrate mai mult „în afara“ graniţelor geografice ale României, acum mesajul se adresează de preferinţă românilor dinspre cei care îşi simt ameninţată coeziunea de grup, într-un alt complex cultural decât cel oferit de schema gândită de predecesori.

„Elitele“ doresc o desprindere radicală de tradiţia pe care nu o mai înţeleg şi nu o mai apreciază

În noul context sociocultural, cum ar fi privită o reinterpretare a tradiţiei culturale din perspectivă creştină?

Orice ameliorare şi îmbogăţire a cunoaşterii de până acum un secol şi reinterpretare a mesajelor, mai ales dintr-o perspectivă creştină, este privită ca un atentat la propria identitate. Unii autori îşi selectează argumentele dintr-un trecut atât de îndepărtat încât este greu, dacă nu chiar imposibil, de controlat ştiinţific; şi le instrumentează anume pentru a sluji unor demonstraţii care sunt mai curând lucrări de ficţiune, creaţii personale în care sursele documentare sunt închise în adevărate modele procustiene. Se oferă scenarii ademenitoare mai ales pentru tinerii dornici să trăiască momente asemănătoare filmelor uşoare pe care le văd pe ecranele televizoarelor, în care comunicarea nu depăşeşte gestul dictat de instinct şi nu se desprinde de gândirea „primitivă“ cu care ne-au familiarizat etnologii secolului al XX-lea care au studiat culturile din Trobriand, Zimbabwe, din lungul fluviului Amazon sau ale băştinaşilor australieni.

Se mai poate vorbi astăzi de un complex identitar care să constituie un obstacol în perceperea şi analiza viabilă a genezei culturale româneşti?

Complexul identitar pare a fi resimţit acum la nivele foarte diferite: de o parte se află o categorie a elitelor parţial alienate sau care îşi doresc o desprindere radicală de tradiţia pe care nu o mai înţeleg şi nu o mai apreciază, în primul rând pentru că o percep prin aceste interpretări mitologizante, care se situează în sfera unui primitivism jenant pentru secolul al XXI-lea; de altă parte, identificăm o grupare imobilă, bine fixată, recrutată din amatorii de lecturi pseudo-ştiinţifice, care îşi simte primejduită viziunea egocentristă, izolaţionistă, care oferă un anumit tip de siguranţă celor nedeprinşi să comunice cu lumea exterioară şi să accepte alteritatea. Ceea ce lumea de acum patru, trei sau două sute de ani a perceput, poate fără să o numească ca atare, este ceea ce noi numim astăzi „imaginea Celuilalt“. O tematică marcată de idealism şi de fantastic, care creează o lume paralelă cu cea a basmului miraculos şi a legendei hagiografice apocrife, capătă contur din ce în ce mai precis, cu o autoritate care o face să trăiască şi astăzi: bunul sălbatic, vârsta de aur, ţara aurului, tărâmul veşnicei tinereţi, zoologii fabuloase etc.

Definirea acelor identităţi semnalate, descrise şi înţelese mai mult sau mai puţin de către acei „descoperitori“ era şi este necesară nu numai pentru a se elabora ceea ce astăzi am numi „o strategie a comunicării“ (colaborării, exploatării, valorificării!) cu purtătorii altor culturi, ci mai ales pentru constituirea unui arsenal de atitudini şi acţiuni pe care trebuie să le adopte omul modern care intră în contact cu Ceilalţi. Dacă „cunoaşterea înseamnă putere“, atunci ştiinţele valorificate fac lumea manipulabilă; s-au descoperit şi s-au evaluat componente ale culturii materiale şi spirituale apreciate drept produse de excepţie ale creativităţii umane, importante pentru toţi locuitorii planetei, care ar trebui cunoscute, acceptate şi însuşite.

„Stereotipia intervine când perenitatea nu mai este privită ca un proces spiralic ascendent“

În cadrul proceselor de transmitere a informaţiilor şi criteriilor de valoare intervin tipuri de prelucrare pe care le-am defini prin intermediul unui termen preluat dintr-un alt domeniu, al cărui sens s-a specializat şi nuanţat în contexte asemănătoare celui discutat anterior. Este vorba despre ceea ce fiziologia numeşte stereotip dinamic, un mecanism neurofiziologic al deprinderilor şi memoriei care explică acţiunile automatizate ale omului care reduc efortul. Un asemenea proces are loc atunci când preluăm, prin învăţare sau imitare, nu numai informaţiile despre culturile grupurilor, ci şi felul în care acestea au fost interpretate cândva. Preluarea fără actualizare, fără implicarea propriei personalităţi în interpretare, însuşirea sau respingerea unui dat fără preluare critică reprezintă cel mai comod mijloc de a adera la naşterea şi perpetuarea unui stereotip cultural. Acceptăm, ni se induce, ni se modelează gândirea într-un singur profil, ignorând sau împiedicând să se manifeste dinamica ascendentă a regândirii valorilor, nu a demolării lor programate, ci a asumării lor conştiente şi actualizate, după profilul generaţiei. Stereotipia intervine când perenitatea nu mai este privită ca un proces spiralic ascendent.

Vă rog să daţi câteva exemple relevante!

De exemplu, astăzi mulţi afirmă că în balada Mioriţa eroul nu are o atitudine responsabilă în faţa morţii, ci acceptă moartea „cu fatalism“, deşi în nici o variantă a textului poetic nu este prezentată moartea ciobanului! De asemenea, se afirmă că textul poetic al baladei Meşterul Manole descrie uciderea unei fiinţe nevinovate, şi nu sacrificiul pentru mântuirea celor care alcătuiesc „trupul Bisericii“.

În concluzie, cât credeţi că este de importantă pentru poporul român „retrocedarea“ locului pe care îl ocupă elementul creştin în edificarea culturii tradiţionale româneşti?

Este necesară o adevărată restituire a valenţelor şi rolului valorilor gândirii creştine, aşa cum este aceasta exprimată în folclorul românesc, în simboluri, modele de gândire, tipuri, structuri calendaristice, sistem juridic şi de viaţă comunitară, coduri şi limbaje etc., pentru a oferi o identitate reală şi complexă întregii culturi româneşti şi pentru a înţelege mai bine resorturile profunde ale comportamentelor şi atitudinilor noastre. Este un întreg mileniu de istorie românească pe care îl identificăm numai cu ajutorul istoriei limbii şi al datelor furnizate de etapa paleocreştină pe care o descoperim, prin analiză, în sistemul credinţelor populare, păstrate datorită unităţii religioase, dogmatice şi cultice. (Interviu realizat de Gheorghe-Cristian Popa, publicat în „Ziarul Lumina” din data de 4 martie, 2010)