Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a susţinut o alocuţiune cu titlul Dimensiunea religioasă a dialogului intercultural. Intervenţia a fost în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Strasbourg, în data de 12 aprilie 2011:


Patriarhul Daniel al României

Domnule Preşedinte, după alegerea dumneavoastră ca Preşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aţi plasat dialogul interreligios în centrul mandatului dumneavoastră. Astfel s-a luat decizia de a întruni la Strasbourg, cu prilejul sesiunii de primăvară a Adunării Parlamentare, mai multe personalităţi religioase europene care să-şi poată exprima punctele de vedere cu privire la peisajul religios al Europei şi al lumii, precum şi la modalităţile de a se ajunge la o mai bună înţelegere şi recunoaştere între religii. Aceasta se înscrie în activităţile Consiliului Europei în domeniul dimensiunii religioase a dialogului intercultural. Dimensiunea religioasă este fără îndoială dimensiunea cea mai profundă a dialogului intercultural. Aşadar, iată-ne aici, şi dorim să vă mulţumim, Domnule Preşedinte, dumneavoastră şi tuturor persoanelor care au înlesnit această întâlnire.

Toate eforturile făcute de Consiliul Europei pentru a motiva şi a promova reflexia comună asupra dimensiunii religioase a dialogului intercultural în Europa merită toată atenţia şi preţuirea noastră. În acest sens, Consiliul Europei constată că „diversitatea culturală a devenit astăzi sursă de tensiune şi de dezbinare care deteriorează coeziunea socială”. Prin urmare, „trebuie dezvoltată o nouă cultură a convieţuirii pornind de la afirmarea demnităţii egale a tuturor persoanelor şi aderarea la principiile democratice şi la drepturile omului”.

Este, deci, necesar să se cultive „dialogul la nivel local şi regional şi o colaborare dinamică între instituţiile publice, colectivităţile religioase şi grupurile inspirate de o viziune nonreligioasă”. Comisia pentru cultură, ştiinţă şi educaţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei propune „promovarea unui parteneriat pentru democraţie şi drepturile omului între Consiliul Europei, religii şi principalele organizaţii umaniste”.

Proiectul de recomandare (adoptat de Comisie la data de 18 martie 2011) subliniază importanţa ”învăţământului privind religia, care trebuie să devină un prilej de întâlnire şi de atenţie reciprocă” (art. 15). Toate aceste principii trebuie să încurajeze dialogul interreligios şi intercultural.

Pe măsură ce se structurează, prin dialog şi cooperare, Europa devine conştientă de ceea ce constituia ”matricea” originii sale (Frédéric LENOIR, Le Christ Philosophe, Plon, 2007, p. 197.), de care nu s-a ţinut seama îndeajuns la edificarea sa, şi anume dimensiunea religioasă a culturii sale. Într-adevăr, politicile şi experţii acestora s-au preocupat rând pe rând de probleme economice, politice, educative şi culturale, uneori de probleme militare. Or, în ultima vreme la porţile Europei au început să se ivească, între indivizi sau între comunităţi, tensiuni cu caracter religios care îngrijorează prin intensitate sau prin întindere. Evenimente dramatice, cum au fost violenţele împotriva creştinilor în Irak, în Iran, în Egipt sau în alte părţi, Coranul ars şi atentatele care i-au urmat, impun oamenilor politici şi organismelor internaţionale necesitatea de a reflecta şi de a reacţiona astfel încât să evite ca asemenea drame să se mai repete pe viitor şi să afecteze ţările europene.

Aceste evenimente au făcut şi mai urgentă îndatorirea de a găsi soluţii la problemele create de migrarea masivă a populaţiilor de diferite culturi şi religii în Europa, fenomen care slăbeşte coeziunea socială în multe ţări.

Cum se poate integra emigrantul sau străinul într-un context religios diferit de al său, păstrându-şi totodată identitatea religioasă şi culturală originară ? Cum să evite în acelaşi timp izolarea crispată şi dizolvarea propriei identităţi? În acest sens, este necesar să se dezvolte o cultură a convieţuirii care să permită a se evita transformarea diversităţii în adversitate şi confundarea identităţii cu izolarea. Este nevoie de o educaţie deschisă către ceilalţi în familie, în şcoală, dar şi în comunitatea religioasă sau confesională frecventată, întrucât educaţia şcolară susţinută şi controlată de către Statul naţional nu mai este suficientă. În acest sens, experienţa actuală a diasporei ortodoxe române din Italia, unde trăiesc circa un milion de români, sau din Spania, unde trăiesc de asemenea aproape un milion de români, este destul de încurajatoare. Într-un mare număr de parohii, cateheza şi transmiterea credinţei către minoritatea română se fac într-un spirit ecumenic, de deschidere către cultura majorităţii catolice italiene sau spaniole.

Această abordare, în acelaşi timp pastorală şi ecumenică, permite o integrare socială fără dizolvarea identităţii religioase şi culturale. Cu toate acestea, educația şi formarea permanentă în vederea unei conviețuiri paşnice au nevoie de o maturizare spirituală în care libertatea individuală sau colectivă este şi libertate unită cu responsabilitatea şi solidaritatea socială, tot aşa cum afirmarea propriilor valori spirituale şi culturale nu se face împotriva persoanelor sau comunităţilor diferite, ci împreună cu ceilalţi. Ţările în care diferite religii conviețuiesc de veacuri pe acelaşi teritoriu au o profundă şi bogată experienţă în acest domeniu, deoarece au învăţat mai bine cum să evite sau să depăşească conflictele religioase şi etnice.

În acest sens, în zilele noastre, Patriarhiile Ortodoxe din Orientul Mijlociu, Constantinopol, Rusia şi din alte ţări au luat iniţiativa de a promova dialogul interreligios la nivelul conducătorilor de culte şi experţilor în domeniu, pentru a da semnale pozitive în favoarea educației pentru convieţuirea paşnică şi coeziunea socială. Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, prin eforturile depuse, a contribuit mult la aceasta. Totuşi, dialogul interreligios la nivel naţional şi internaţional între reprezentanţii diferitelor religii trebuie completat cu o educație şi o formare permanentă favorabilă dialogului interreligios în şcolile teologice ale diferitelor confesiuni şi religii, precum şi în comunităţile liturgice, astfel ca dialogul să nu se realizeze printr-o simplă directivă sau recomandare venită dinafară, ci să devină o stare de spirit şi o practică obişnuită, pentru binele comun al cultelor religioase şi al societăţii.

În această perspectivă, în 14 aprilie 2011, din iniţiativa Patriarhiei Române, va avea loc la Bucureşti o întrunire a conducătorilor celor 18 culte oficial recunoscute în România în vederea creării unui Consiliu Consultativ al Cultelor din România, al cărui scop nu va fi doar evitarea conflictelor dintre diferitele religii şi confesiuni, ci şi încurajarea dialogului şi a cooperării dintre acestea pentru binele comun al societăţii româneşti, confruntată cu criza economică, fenomenul emigrării şi cu alte probleme sociale. Acest dialog este posibil şi pentru că, de zeci de ani, în şcolile noastre de teologie ortodoxă din România, se predă istoria religiilor şi ecumenismul, fără teama de a ne pierde identitatea ortodoxă în urma dialogului şi cooperării cu celelalte culte la nivel naţional sau internaţional.

În acelaşi timp, prin dialogul interreligios trebuie să învăţăm cum să facem faţă noilor probleme ale societăţii, ca libertatea lipsită de responsabilitate, secularizarea, criza familiei etc. În acest sens, libertatea religioasă trebuie să se afirme şi în responsabilitatea socială şi cooperarea între culte în favoarea demnităţii umane şi a binelui comun. În legătură cu aceasta, nu este de ajuns să afirmăm din punct de vedere teologic demnitatea persoanei umane create după chipul lui Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului, ci trebuie să o şi apărăm în contexte de violenţă, oprimare, sărăcie, nedreptate, umilire și marginalizare. Pentru a apăra mereu şi pretutindeni demnitatea umană, drepturile omului, libertatea de exprimare, democraţia, Statul de drept şi alte valori care constituie astăzi baza dialogului, este necesar să avem convingeri ferme şi să cultivăm o spiritualitate profundă, asemănătoare celei a profeţilor biblici, a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii nedespărţite sau a marilor luptători pentru dreptate din societatea umană. Însă valorile care sunt cultivate în societatea secularizată actuală vizează în mod exclusiv realitatea pământească, existenţa omului în relaţia sa cu Statul şi cu concetăţenii săi, în timp ce credinţa religioasă îl vede pe om în primul rând în relaţia sa cu Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului, întrucât creaţia, adică natura, este un dar a lui Dumnezeu către omenire pentru a fi cunoscut, cultivat şi pentru a deveni mijloc de comuniune între persoane, naţiuni şi generaţiile viitoare.

Între cultul religios şi cultura omenească există o legătură foarte profundă. Cultul înseamnă cultivarea relaţiei omului sau a comunităţii umane cu Creatorul divin, în timp ce cultura înseamnă cultivarea relaţiei omului cu creaţia lui Dumnezeu. Prin urmare, în istoria majorităţii popoarelor, cultul constituia baza sau izvorul culturii naţionale. Sfânta Scriptură sau cărţile de cult au contribuit mult la formarea culturii naţionale sau regionale, cultură a recunoştinţei şi a responsabilităţii, deoarece fără pământul, apa, aerul şi lumina create de Dumnezeu omul nu ar putea trăi. Aşadar, orice criză ecologică, economică şi socială ne îndeamnă la responsabilitate, la corectarea greşelilor, la revizuirea relaţiei noastre cu Dumnezeu, cu societatea şi cu natura. Problemele comune ne cheamă la o reflexie comună şi la o acțiune comună pentru binele comun.

În pofida deosebirilor de religie şi de cultură, de abordare sau de motivaţie, în faţa suferinţei şi a umilirii demnităţii umane Bisericile, religiile, Statele, organizaţiile internaţionale şi indivizii au din ce în ce mai mult o responsabilitate comună faţă de viaţa umană şi faţă de ocrotirea naturii sau a mediului înconjurător. Prin urmare, libertatea noastră spirituală autentică se măsoară după intensitatea iubirii sau solidarităţii noastre faţă de persoanele sau popoarele aflate în dificultate.

În concluzie, dorim să prezentăm cinci repere pentru dialogul interreligios şi intercultural :

1. Dimensiunea religioasă a dialogului cultural este fundamentală pentru Europa, deoarece religia este matricea majoră a identităţii sale. Din această pricină, orice criză profundă a Europei a fost mai curând o criză de identitate spirituală decât o criză de identitate culturală. Lupta cea mai înverşunată din Europa împotriva identităţii sale religioase a purtat-o comunismul ateu şi totalitar, care pretindea a fi sistemul politic cel mai ştiinţific şi mai progresist, ba chiar « viitorul luminos al tuturor naţiunilor ». Dar, după căderea sa, popoarele eliberate au experiat în primul rând adevărul fundamental că libertatea este un mare dar al lui Dumnezeu şi că religia autentică poartă în ea seminţele învierii ca biruință a adevărului asupra minciunii şi a vieţii asupra întunericului morţii spirituale şi fizice.

2. Valorile propuse de Consiliul Europei ca bază a dialogului interreligios, şi anume demnitatea umană, drepturile omului, democraţia, Statul de drept, libertatea de exprimare şi altele sunt la origine valori europeene derivate din tradiţia iudeo-creştină şi separate apoi de aceasta pentru a fi percepute ca valori universale. Din punct de vedere religios, pentru ca aceste valori să fie cultivate în viaţa unei societăţi în care credinţa joacă un rol important, este necesar să li se dea o profundă motivaţie teologică. Astfel, demnitatea umană are o valoare infinită şi veşnică pentru că omul a fost creat după chipul Dumnezeului infinit şi veşnic, pentru a trăi o viaţă veşnică, întrucât Dumnezeu este Prietenul şi Avocatul omenirii.

3. În dezvoltarea dialogului interreligios, un rol important îl poate juca educaţia sau formarea permanentă ca învăţământ privind religia şi ca deschidere către alte religii fără pierderea identităţii proprii. În acest sens, familia, şcoala, comunitatea eclesială sau religioasă și mass-media pot avea o contribuţie considerabilă, mai ales dacă Statul naţional asigură condiţii favorabile pentru dialogul interreligios şi intercultural.

4. Dialogul interreligios şi intercultural nu trebuie să devină o ideologie politică impusă, ci mai curând o înţelepciune de viaţă propusă societăţii, o stare de spirit şi o cultură a convieţuirii în respect reciproc faţă de demnitatea umană, prin unirea vieţii spirituale cu lucrarea socială.

5. Dialogul interreligios şi intercultural cheamă Statele şi religiile la responsabilitate şi la cooperare pentru binele comun al fiecărei ţări din Europa şi al relaţiilor sale cu celelalte continente.

Noua cultură a convieţuirii trebuie să fie mai curând o cultură a relaţiilor umane sănătoase. Succesul său va depinde în principal de spiritualitatea sa neobiectivabilă, care este darul lui Dumnezeu primit şi cultivat de oameni în relaţia lor cu Dumnezeu şi cu lumea.



La dimension religieuse du dialogue interculturel

Intervention à l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe, Strasbourg, le 12 avril 2011:

Patriarche Daniel de Roumanie

Monsieur le Président, après votre élection comme Président de l'Assemblée Parlementaire du Conseil de l’Europe, vous avez placé le dialogue interreligieux au centre de votre mandat. C’est ainsi qu’il a été décidé de réunir à Strasbourg, lors de la session de Printemps de votre Assemblée parlementaire, plusieurs personnalités religieuses européennes afin qu’ils puissent exprimer leurs points de vue sur le paysage religieux de l'Europe et du monde et sur les moyens d'aboutir à une meilleure entente et reconnaissance entre les religions. Ceci s’inscrit dans les travaux du Conseil de l’Europe sur la dimension religieuse du dialogue interculturel. La dimension religieuse est sans doute la dimension la plus profonde du dialogue interculturel. Nous y voilà et nous tenons à vous remercier, Monsieur le Président, ainsi que toutes les personnes qui ont permis cette rencontre.

Tous les efforts du Conseil de l’Europe afin de motiver et de promouvoir la réflexion commune sur la dimension religieuse du dialogue interculturel en Europe méritent notre attention et notre appréciation. Dans ce sens, le Conseil de l’Europe constate aujourd’hui que „la diversité culturelle est devenu aujourd’hui source de tension et de clivages qui brisent la cohésion sociale”. Par conséquent, „il faut développer une nouvelle culture du vivre ensemble en partant de l’affirmation de l’égale dignité de toutes les personnes et l’adhésion aux principes démocratiques et aux droits de l’homme”.

Il est donc nécessaire à cultiver „le dialogue aux niveaux local et régional et une collaboration dynamique entre les institution publiques, les collectivités religieuses et les groupements s’inspirant d’une vision non religieuse”. La Commission de la culture, de la science et de l’éducation de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe propose de „promouvoir un partenariat pour la démocratie et les droits de l’hommes entre le Conseil de l'Europe, les religions et les principales organisations humanistes”.

Le projet de recommandation (adopté par la Commission le 18 mars 2011) souligne l’importance de ”l’enseignement du fait religieux qui doit devenir une opportunité de rencontre et d’écoute réciproque” (art. 15). Tous ces principes doivent encourager le dialogue interreligieux et interculturel.

Au fur et à mesure qu’elle se structure, par le dialogue et la coopération, l’Europe prend conscience de ce qui constituait ”la matrice” de son origine (Frédéric LENOIR, Le Christ Philosophe, Plon, 2007, p. 197) et dont on n’a pas tenu suffisamment compte dans sa construction, c'est-à-dire la dimension religieuse de sa culture. En effet, les politiques et leurs experts se sont préoccupés, tour à tour, des problèmes économiques, politiques, éducatifs et culturels, quelquefois des problèmes militaires. Or, ce dernier temps, des tensions à caractère religieux surgissent aux portes de l’Europe entre individus ou entre communautés. Ils inquiètent par leur intensité ou par leur étendue. Des événements dramatiques, comme les violences contre les chrétiens en Iraq, en Iran, en Egypte et ailleurs, les Corans brûlés et les attentats qui suivent cet acte, imposent aux hommes politiques et aux organismes internationaux de réfléchir et de réagir afin d’éviter que de tels drames se reproduisent à l’avenir et touchent les pays européens.

Ces événements rendent encore plus urgente la tâche de trouver des solutions aux problèmes créés par l’immigration massive des populations de différentes cultures et religions en Europe, phénomène qui affaiblit la cohésion sociale dans beaucoup des pays.

Comment le migrant ou l’étranger peut-il s’intégrer dans un contexte religieux et culturel différent du sien tout en préservant son identité religieuse et culturelle d’origine ? Comment éviter en même temps l’isolement crispé et la dissolution de son identité? Dans ce sens, il est nécessaire de développer une culture du vivre ensemble qui permet d’éviter la transformation de la diversité en adversité et de confondre l’identité avec l’isolement. Une éducation ouverte sur les autres est nécessaire dans la famille, dans l’école, mais aussi dans la communauté religieuse ou confessionnelle qu’on fréquente, car l’éducation scolaire soutenue et contrôlée par l’état national n’est plus suffisante. A ce sujet, l’expérience actuelle de la diaspora orthodoxe roumaine en Italie où vivent environ un million de Roumains et en Espagne où vivent aussi presque un million de Roumains est assez encourageante. Dans un grand nombre de paroisses, la catéchèse et la transmission de la foi à la minorité roumaine se font dans un esprit œcuménique d’ouverture sur la culture de la majorité catholique italienne ou espagnole.

Cette approche en même temps pastorale et œcuménique permet une intégration sociale sans dissolution de l’identité religieuse et culturelle. Cependant, l’éducation et la formation permanentes pour une cohabitation pacifique ont besoin d’un mûrissement spirituel où la liberté individuelle ou collective est aussi liberté unie à responsabilité et à la solidarité sociale, de même que l’affirmation de ses propres valeurs spirituelles et culturelles, ne se fait pas contre les personnes et les communautés différentes, mais ensemble avec les autres. Les pays où les différentes religions cohabitent sur le même territoire depuis des siècles en ont une profonde et riche expérience, car ils ont mieux appris comment éviter ou surmonter les conflits religieux et ethniques.

Dans ce sens, à nos jours, les Patriarcats Orthodoxes du Moyen Orient, de Constantinople, de la Russie, et d’autres pays ont pris l’initiative de promouvoir le dialogue interreligieux au niveau des chefs des cultes et des experts dans ce domaine, pour donner des signes positifs en vue d’une éducation pour la cohabitation pacifique et la cohésion sociale. A ce sujet, Sa Sainteté le Patriarche œcuménique Bartholomée de Constantinople a y beaucoup contribué par ses efforts. Cependant, le dialogue interreligieux au niveau national et international entre les représentants de différentes religions doit être complété par une éducation et une formation permanentes favorables au dialogue interreligieux dans les écoles publiques, dans les écoles théologiques des confessions et des religions, aussi que dans les communautés liturgiques, afin que le dialogue ne se réalise pas par une simple directive ou une recommandation venue de l’extérieur, mais qu’il devienne un état d’esprit et une pratique habituelle, pour le bien commun des cultes religieux et de la société.

Dans cette perspective, le 14 avril prochain, par l’initiative du Patriarcat Roumain, aura lieu à Bucarest une rencontre des chefs de 18 cultes officiellement reconnus en Roumanie, afin de créer un Conseil Consultatif des Cultes religieux en Roumanie dont le but n’est pas seulement d’éviter des conflits entre les différentes religions et confessions, mais aussi d’encourager le dialogue et la coopération pour le bien commun de la société roumaine confrontée à la crise économique, à la migration et à d’autres problèmes sociaux. Ce dialogue est possible aussi parce que depuis des décennies dans nos écoles de théologie orthodoxe de Roumanie on enseigne l’histoire des religions et l’œcuménisme, sans avoir peur de perdre l’identité orthodoxe à travers le dialogue et la coopération avec les autres cultes au niveau national ou international.

En même temps, par le dialogue interreligieux nous devons apprendre comment faire face à des problèmes nouveaux de la société comme la liberté dépourvue de responsabilité, la sécularisation, la crise de la famille etc. Dans ce sens, la liberté religieuse doit s’affirmer aussi dans la coresponsabilité sociale et la coopération entre les cultes en faveur de la dignité humaine et du bien commun. A ce sujet, il ne suffit pas d’affirmer théologiquement la dignité de la personne humaine créée à l’image de Dieu le Créateur du ciel et de la terre, car il faut aussi la défendre dans des contextes de violence, d’oppression, de pauvreté, d’injustice, d’humiliation et de marginalisation. Pour défendre en tout temps et en tout lieu la dignité humaine, les droits de l’homme, la liberté d’expression, la démocratie, l’état de droit et d’autres valeurs qui constituent la plate-forme du dialogue aujourd’hui, il est nécessaire d’avoir des fortes convictions et de cultiver une spiritualité profonde, semblable à celle des prophètes de la Bible, à celle des Pères de l’Eglise indivise ou à celle des grands combattants pour la justice dans la société humaine cependant, les valeurs qu’on cultive dans la société sécularisée actuelle visent d’une manière exclusive la réalité terrestre, la vie de l’homme dans sa relation avec l’Etat et avec ses concitoyens, alors que la foi religieuse voit l’homme d’abord dans sa relation avec le Dieu Créateur du ciel et de la terre, car la création ou la nature est un don de Dieu à l’humanité pour être connu, cultivé et devenir moyen de communion entre les personnes, les nations et les générations à venir.

Entre le culte religieux et la culture humaine il y un lien très profond. Le culte signifie cultiver la relation de l’homme ou de la communauté humaine avec le Créateur divin, alors que la culture signifie cultiver la relation de l’homme avec la création de Dieu. Par conséquent, dans l’histoire de la majorité des peuples, le culte était la base ou la source de la culture nationale. La Bible ou les livres de culte ont beaucoup contribué à la formation de la culture nationale ou régionale, culture de la reconnaissance et de la responsabilité, car sans la terre, l’eau, l’air et la lumière créés par Dieu, l’homme ne peut pas vivre. Donc, toute crise écologique, économique et sociale nous appelle à la responsabilité, à corriger des erreurs, à réviser notre relation avec Dieu, la société et la nature. Les problèmes communs nous appellent à une réflexion commune et à une action commune pour le bien commun.

En dépit des différences de religion et de culture, d’approche et de motivation, devant la souffrance et l’humiliation de la dignité humaine, les Eglises, les religions, les Etats, les organisations internationales et les individus ont de plus en plus une responsabilité commune pour la vie humaine et pour la protection de la nature ou d’environnement. Par conséquent, notre liberté spirituelle authentique se mesure à l’intensité de notre charité ou solidarité à l’égard des personnes et des peuples qui se trouvent en difficulté.

En guise de conclusion, nous voulons présenter cinq repères pour le dialogue interreligieux et interculturel :

1. La dimension religieuse du dialogue culturel est fondamentale pour l’Europe, car la religion était la matrice majeure de son identité. C’est pour cette raison que toute crise profonde de l’Europe a été plutôt une crise d’identité spirituelle qu’une crise d’identité culturelle. Le plus acharné combat de l’Europe contre son identité religieuse c’était le communisme athée et totalitaire qui prétendait être le système politique le plus scientifique et le plus progressiste et même « l’avenir lumineux de toutes les nations ». Mais après sa chute, les peuples libérés ont tout d’abord vécus la vérité fondamentale que la liberté est un grand don de Dieu et la religion authentique porte en elle les germes de la résurrection en tant que victoire de la vérité sur le mensonge et la victoire de la vie sur les ténèbres de la mort spirituelle et physique.

2. Les valeurs proposées par le Conseil de l’Europe en tant que plate-forme du dialogue interreligieux, c'est-à-dire la dignité humaine, les droits de l’homme, la démocratie, l’état de droit, la liberté de l’expression et d’autres sont à leur origine des valeurs européennes dérivées de la tradition judéo-chrétienne et ensuite séparées d’elle pour être perçues comme des valeurs universelles. Du point de vue religieux, pour que ces valeurs soient cultivées dans la vie d’une société où la foi joue un rôle important il faut donner à ces valeurs une profonde motivation théologique. Ainsi, la dignité humaine a une valeur infinie et éternelle parce que l’homme a été créé à l’image de Dieu infini et éternel, pour une existence éternelle, car Dieu est l’Ami et l’Avocat de l’humanité.

3. Pour le développement du dialogue interreligieux un grand rôle peut jouer l’éducation ou la formation permanente comme enseignement du fait religieux et ouverture sur d’autres religions sans perdre son identité. Dans ce sens, la famille, l’école, la communauté ecclésiale ou religieuse, les médias peuvent beaucoup contribuer, surtout si l’Etat national assure des conditions favorables pour le dialogue interreligieux et interculturel.

4. Le dialogue interreligieux et interculturel ne doit pas devenir une idéologie politique imposée, mais plutôt une sagesse de vie proposée à la société, un état d’esprit et une culture du vivre ensemble dans le respect réciproque de la dignité humaine, par l’union de la vie spirituelle avec l’action sociale.

5. Le dialogue interreligieux et interculturel appelle les Etats et les religions à la coresponsabilité et à la coopération pour le bien commun de chaque pays de l’Europe et de ses relations avec les autres continents.

La nouvelle culture du vivre ensemble doit être plutôt une culture de saines relations humaines. Son succès dépendra principalement de sa spiritualité non objectivable qui est don de Dieu reçu et cultivé par les êtres humains dans leur relation à Dieu et au monde.