Sfântul Antim Ivireanul s-a născut în anul 1650 în Georgia, sau Iviria, numindu-se din botez Andrei. A căzut de tânăr rob la turci şi, după eliberare, a trăit ca monah pe lângă Patriarhia Ecumenică, învăţând carte şi arta sculpturii în lemn, a picturii, broderiei şi caligrafiei. Domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Muntenia în anul 1690, în scopul realizării planurilor sale culturale. Aici a învăţat limba română şi a început opera de tipograf, ca ucenic al lui Mitrofan, fost episcop de Huşi. În 1691 ia conducerea tipografiei bucureştene, prima carte tipărită fiind 'Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul sau Leon'. Au urmat 'Slujba Sfintei Paraschiva şi a Sfântului Grigore Decapolitul' (1692) şi 'Psaltirea românească'. (1694). Între anii 1696 şi 1704 este egumen la Snagov, unde - în primii cinci ani - va tipări 15 lucrări : şapte în greceşte, cinci în română, una în slavonă, una în slovo-română şi una în greco-arabă. Dintre cele româneşti amintim : 'Evanghelia' (1697), 'Acatistul Născătoarei de Dumnezeu' (1698), 'Învăţături creştineşti' (1700), 'Floarea darurilor' (1701), cunoscuta pentru conţinutul ei moralizator etc. Şi-a creat ucenici, cei mai importanţi fiind Mihail Ştefan şi Gheorghe Radovici. Cea mai fecundă perioada ca tipograf o are la Bucureşti între anii 1701-1705, imprimând 15 cărţi: doua în română - 'Noul Testament' (după ediţia de la Alba Iulia din 1648) şi 'Acatistul Maicii Domnului' (1703) - una în slavo-română, una în greco-arabă şi 11 în greceşte. În 1705, egumenul Antim de Snagov este ales Episcop de Râmnic, fiind hirotonit de către Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Aici şi-a dovedit aceleaşi calităţi organizatorice şi culturale, înfiinţând prima tipografie din oraş şi tipărind - în numai trei ani - nouă cărţi : trei în greceşte, trei în slavo-română şi trei româneşti, prin care începe seria tipăriturilor româneşti menite să ducă la triumful definitiv al limbii române în Biserică. Amintim 'Evhologhion' sau 'Molitvelnic' (1706) în două volume, primul un 'Liturghier' - întâiul tipărit în Muntenia - iar al doilea un 'Molitvelnic' sau carte de rugăciuni. Tot la Râmnic s-a îngrijit de sporirea bunurilor Episcopiei şi de restaurarea mănăstirilor Cozia şi Govora. În anul 1708 este ales Mitropolit al Ungrovlahiei în locul lui Teodosie, păstrându-se frumoasa cuvântare de înscăunare în care se angaja să-L slujească pe Dumnezeu cu dăruire iar pe credincioşi cu jertfelnicie. Mitropolitul Antim a mutat tipografia de la Râmnic la Târgovişte, tipărind 18 cărţi, dintre care 11 româneşti, cea mai importantă fiind 'Capete de poruncă' (1714), precizând principalele îndatoriri ale preoţilor. Ultima carte tipărită la mănăstirea Antim, în 1716, 'Istoria lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul', urcă la 63 cărţile tipărite de el într-un sfert de veac - dintre care 22 în româneşte - fiind alături de Coresi, cel mai de seama tipograf din cultura veche românească. Pătrunderea limbii române în Biserică a necesitat timp. Primele încercări făcute de Coresi, urmat de Mitropolitul Ştefan, care tipăreşte în româneşte rânduielile tipiconale, de Mitropolitul Teodosie, care introduce lecturile biblice în româneşte şi, în sfârşit, de Antim pentru textul slujbei preotului şi cântarea. În plus, Antim a tipărit în româneşte Liturghierul şi Molitvelnicul, prin care 'datina străină a primit o lovitura de moarte' - cum scria Nicolae Iorga. Opera literară a Mitropolitului Antim constă din trei lucrări tipărite pentru nevoile preoţilor : 'Învăţătură despre taina pocăinţei' (1705), un mic 'Catehism' (1710) şi 'Capete de poruncă' (1714), precum şi unele manuscrise. Dintre acestea amintim: 'Chipurile Vechiului şi Noului Testament' (azi la Kiev) şi, mai ales, 'Didahiile' sau 'Predicile' sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcătuite din 28 predici şi 7 cuvântări ocazionale, citând din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi sau amintind filozofi şi poeţi din Antichitate. Ele arată 'hotărârea mitropolitului de a curăţi o Biserica decăzută în moravuri' (Nicolae Iorga), aminteşte de asuprirea socială şi naţională a poporului din partea marilor boieri şi a turcilor, afirmând în cuvântarea de înscăunare 'suntem încongiuraţi de atâtea nevoi şi scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta', sau în cuvântarea la Schimbarea la faţă 'suntem supuşi supt jugul păgânului şi avem nevoi multe şi supărări din toate părţile'. Cât priveşte limba şi stilul, G. Strempel scria : 'Opera lui Antim Ivireanul este un preţios monument de limbă românească, ce se citeşte cu plăcere şi astăzi, după un sfert de mileniu de la data când a fost elaborată'. Între anii 1713 şi 1715 a zidit mănăstirea cu hramul Tuturor Sfinţilor din Bucureşti, cunoscută ca mănăstirea Antim, după planurile sale. Biserica a fost împodobită în exterior şi in interior, dotată cu odoare, cărţi şi obiecte de cult şi având chilii pentru călugări. A înzestrat-o cu moşii şi alte venituri, din cheltuiala proprie, pentru monahi dar şi pentru săraci, cum reiese din Testamentul său, un model de opera socială a Bisericii. Pe lângă interesele Bisericii, Mitropolitul Antim s-a dovedit şi un patriot luminat. El a aparat drepturile sale, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, asupra mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt, conduse de către călugări greci, care nu mai pomeneau la slujbe pe mitropolitul locului. În plus, a luptat împotriva opresiunii turceşti, militând pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Când Constantin Brâncoveanu a vrut să-l înlăture din scaunul mitropolitan, el s-a apărat în scris - în două rânduri în 1712 - rămânând ca ierarh pana la moartea martirică a lui Brâncoveanu (1714) şi sub Ştefan Cantacuzino (1714-1715). Un destin tragic a unit pe domnitorul Constantin Brâncoveanu cu Mitropolitul Antim - martiriul. După ce pe tronul muntean a ajuns, în decembrie 1715, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, au început zile grele pentru Antim. În 1716, cu ocazia războiului ruso-austriac, domnul - impus de turci - a părăsit capitala, plecând spre Dunăre. La 18 august 1716, după o discuţie aprinsă, la Călugăreni, Antim s-a întors la Bucureşti, la credincioşii săi. Aici a continuat lupta pentru înlăturarea fanariotului, alegând domn pe Pătraşcu Brezoianu. Reîntoarcerea lui Nicolae Mavrocordat pe tron, în septembrie 1716, a însemnat şi pedepsirea lui. Mai întâi pe linie bisericească, domnitorul cerând Patriarhiei Ecumenice caterisirea. Această sentinţă injustă a fost corectată, la cererea Patriarhiei Române, de către Patriarhul Athenagoras I, abia la 8 martie 1966. A urmat exilul, spre Sinai, unde - din nefericire – n-a mai ajuns. Pe drum a fost ucis de turci prin înecare în râul Tingea, lângă Adrianopol ; era 27 septembrie 1716, dată la care a intrat în calendarul Bisericii noastre. Aşa a sfârşit Mitropolitul Antim Ivireanul, martirizat de turci, ca şi marele său binefăcător, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. Mitropolitul-martir Antim Ivireanul, deşi născut pe alte meleaguri, s-a identificat cu poporul pe care l-a slujit, pentru care a tipărit atâtea cărţi, contribuind la desăvârşirea procesului de românizare al slujbelor bisericeşti. Ca păstor de suflete - Episcop şi Mitropolit - a slujit lui Dumnezeu şi credincioşilor prin pilda vieţii, prin îndemnurile spiritual-morale şi, mai ales, prin Testamentul său, prin care a lăsat întreaga sa avere pentru opere de caritate. Patriot luminat şi apărător al creştinilor din Patriarhiile răsăritene, Mitropolitul Antim a plătit cu viaţa îndrăzneala de a se fi ridicat împotriva turcilor şi a primului domn fanariot. Toate aceste considerente au determinat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l canonizeze, alături de alte personalităţi religioase româneşti, în vara anului 1992.