Naşterea Domnului sau Crăciunul este sărbătoarea centrală din perioada rece a anului, cu profunde implicaţii la nivel social şi religios, atât în plan naţional, cât şi internaţional, aflăm dintr-un articol publicat în ediţia de astăzi a cotidianului Ziarul Lumina. Sub masca post-modernismului şi a libertăţilor individuale, sensul ei autentic s-a alterat considerabil, aşa încât foarte puţini dintre noi mai petrec sărbătorile de iarnă în manieră tradiţională. Bun înţeles, unui nonconformist, izul arhaicităţii îi poate părea comun şi retrograd, dar aici nu dorim să corectăm opţiunea personală de a desconsidera datoria conservării şi perpetuării valorilor culturale moştenite din străbuni, ci propunem, cu argumente, următoarea teză: cine nu serbează tradiţional, acela, de fapt, nu serbează.

Trebuie menţionat în primul rând că noţiunea de Crăciun este numirea românească uzuală ce se dă praznicului Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în amintirea evenimentului istoric propriu-zis, care a avut loc în ziua de 25 decembrie a anului 4 d.Hr. (memento: eroarea de 4 ani a calendarului iulian), în zilele împărăţirii lui Octavian Augustus pe tronul Romei, pe când Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 2). Această sărbătoare a început să se celebreze încă din secolul I, dar unită cu Botezul Domnului, cu zi de ţinere la 6 ianuarie. Abia în secolul al IV-lea (supranumit de aur în Biserică) - 354, la Roma, respectiv 375, în Bizanţ - s-a sărbătorit primul Crăciun la data de 25 decembrie, separat de praznicul Bobotezei. În consecinţă, festivităţile cu ocazia Naşterii Domnului sunt bimilenare şi au o sorginte eminamente religioasă (creştină).

Etimologia cea mai potrivită a cuvântului Crăciun se regăseşte în miezul de latinitate al limbii române: creatio, -onis (creaţie, creare). Dar, pentru a înţelege corespondenţa, trebuie să poposim cu minte fină şi credinţă tare asupra începuturilor. Dumnezeu-Sfânta Treime este Creatorul universului inteligibil şi al celui sensibil. În cadrul universului sensibil, omul reprezintă coroana întregii creaţii şi este preot al întregului cosmos. Având constituţie dihotomică (trup şi suflet), omul este liantul dintre cele două dimensiuni: natural-supranatural, sensibil-inteligibil, imanent-transcendent, material-imaterial. Însă, din exercitarea darului libertăţii în mod greşit şi imatur, această punte de legătură în parte s-a rupt, iar în parte s-a şubrezit în momentul căderii protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva. Fără a mai putea detalia aici, încheiem digresiunea cu sublinierea imperativităţii actului Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Păcatul strămoşesc constituie, aşadar, premiza Întrupării, adică păcătuirea originară este cauza sau mobilul direct al necesităţii răscumpărării neamului omenesc şi, odată cu el, a întregii făpturi pământeşti.

Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele şi profunzimile existenţei o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Fiinţă şi întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) şi nimic nu-i nou sub soare“, teologul confirmă, dar şi completează: „... până la Naşterea lui Hristos“. Consensul Sfinţilor Părinţi spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creaţia Sa, încât S-ar fi întrupat şi în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propăşirea sau înmulţirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea - Psalmul 50, 6), iar modalitatea şi motivaţia Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinaţia pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezenţa lui Dumnezeu în ea şi ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generaţii de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălăşluit cu trup şi suflet prin zămislire nu din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naştere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât şi după Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naşte din veşnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp şi spaţiu Se naşte cu trupul şi sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conţinutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu - Dumnezeu prin har şi prin împărtăşire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesenţa cel mai nobil exprimată în legătură cu raţiunea Tainei celei din veac ascunse şi nici de îngeri ştiute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în fiinţa umană moartea şi coruptibilitatea, aşa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; şi totuşi, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenţie divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om şi în om, asumându-Şi natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a şi răscumpărat.