În jurul anilor 350-360, s-a ivit la Ierusalim o tradiţie care atribuia descoperirea Crucii şi Mormântului lui Hristos împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, care ar fi întreprins un pelerinaj la Locurile Sfinte în ultimii ani ai vieţii. Tradiţia aceasta e consemnată în secolele IV-V de către Ghelasie de Cezareea, Sf. Ambrozie de Milan, Sf. Ioan Gură de Aur, Rufin, Paulin de Nola, Socrate, Sozomen şi Teodoret de Cyr.

Pe locul acestor minunate descoperiri, Constantin cel Mare a ridicat, între 326-335, un grandios complex cultic orientat de-a lungul unui ax central şi alcătuit dintr-un propileum succedat de un atrium încadrat de porticuri, de Martyrium (bazilica de pe Golgota), despărţită printr-un al doilea atrium de Anastasis (rotonda Sf. Mormânt). Pe amplasamentul complexului constantinian, distrus din cauza vitregiilor istoriei, împăraţii Justinian cel Mare (secolul al VI-lea) şi Heraclie (secolul al VII-lea) au ridicat noi edificii, căzute, la rândul lor, pradă distrugerilor declanşate în 1009 de califul Al-Hakim. Între 1099-1149, cruciaţii au realizat o restaurare de anvergură ale cărei urme sunt vizibile până astăzi.

Târnosirea locaşului ctitorit de Constantin cel Mare a avut loc sâmbătă, 13 septembrie 335, la acest mare eveniment fiind de faţă şi episcopii participanţi la Sinodul de la Tyr (iulie 335).

Alegerea zilei sfinţirii nu a fost întâmplătoare. În 335 se sărbătorea Tricenalia (30 de ani de domnie ai împăratului), iar prin această ctitorie, Constantin dorea să mulţumească lui Dumnezeu Care i-a hărăzit victoria din 324 împotriva lui Liciniu şi conducerea întregului imperiu. 13 septembrie era ziua inaugurării templului lui Jupiter de pe colina Capitoliului din Roma, simbol al religiei romane şi, astfel, biserica de la Ierusalim, locul Patimii şi Învierii lui Hristos, ridicată pe locul statuii lui Jupiter, subliniază biruinţa Bisericii asupra păgânismului. Zidirea ei semnifică simbolic zidirea Noului Ierusalim şi reîntoarcerea slavei lui Dumnezeu în Cetatea Sfântă. Constantin devine noul Solomon şi nu întâmplător pelerina Egeria (383) menţionează că ziua târnosirii Martyrium-ului coincide cu ziua sfinţirii Templului lui Solomon, marcând astfel plinirea Legii prin Hristos şi faptul că noua biserică, simbol al Crucii, reflectă Ierusalimul ceresc în care a intrat Domnul prin jertfa Sa.

Cu ocazia târnosirii a avut loc şi instalarea Lemnului Sf. Cruci în noul locaş. Meonologhiul lui Vasile II (secolul XI) relatează că a doua zi după sfinţirea locaşului, pe 14 septembrie, patriarhul Macarie s-a suit pe un loc înalt şi a ridicat de mai multe ori spre cer Lemnul Sf. Cruci, de fiecare dată poporul strigând: „Doamne miluieşte!“. Aceasta ar fi originea momentului în care, la sfârşitul Utreniei zilelor închinate Crucii, preotul ridică Crucea în prezenţa credincioşilor. Conform Egeriei, de atunci s-au instituit anual zilele dedicaţiei (dies encenarium), în care se prăznuia, timp de 8 zile, târnosirea bisericii din Ierusalim şi a Sf. Cruci, cu aceeaşi strălucire ca Paştile şi Epifania. Expunerea şi venerarea Lemnului Sfânt al Crucii, adăpostit într-un sipet de argint aurit, avea loc în Ierusalim de două ori pe an: în Vinerea Patimilor şi de 14 septembrie.

Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se mai păstrează în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Veneţia, Constantinopol, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sf. Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) etc. Cel mai mare fragment din Sfânta Cruce se află la Mănăstirea Xiropotamou (Muntele Athos), fiind adus, în 1992, pentru câteva săptămâni şi în ţara noastră, spre închinare.

În 2004, cu prilejul hramului Cuvioasei Parascheva, a fost adus la Iaşi un alt fragment din lemnul Sfintei Cruci, care se află la Mănăstirea „Panaghia Soumela“ - Veria, Grecia.

Sursa: Săptămânalul 'Lumina de Duminică'