La Catedrala Patriarhală din Bucureşti, astăzi, 1 septembrie, cu ocazia începutului noului an bisericesc, a fost oficiată slujba Te Deum-ului, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a unor membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de către Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal.

După oficierea Slujbei de Te Deum, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a arătat că Înaltpreasfinţitul Laurenţiu a pregătit un cuvânt la începutul anului bisericesc, dar din cauza unor probleme a fost reţinut la Sibiu: „Am cerut Înaltpreasfinţitului Mitropolit Laurenţiu al Ardealului să pregătească un scurt cuvânt pentru astăzi. L-a pregătit, dar pentru că probleme urgente l-au reţinut la Sibiu, citim noi acest cuvânt. I-am cerut această prezentare a zilei de astăzi întrucât este şi profesor de Liturgică la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu”. Apoi, Preafericirea Sa a citit cuvântul Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, cu prilejul începutului anului nou bisericesc, intitulat „Anul bisericesc - Timpul Mântuirii”:

„Pentru tradiţia patristică ortodoxă comuniunea omului cu Dumnezeu este scopul existenţei lumii acesteia create. Ziditorul a toate a dorit şi doreşte să facă părtaşe la iubirea Sa veşnică şi alte fiinţe raţionale care să poată simţi şi răspunde acestei iubirii dumnezeieşti, sporind astfel veşnic în fericirea comuniunii cu Sfânta Treime.

Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a aşezat în „raiul desfătărilor”, în lumea creată, iar timpul şi spaţiul marcau şi defineau acest mediu al comuniunii omului cu Dumnezeu. Timpul a fost creat odată cu lumea ca un interval între darul iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului la această iubire. Astfel timpul măsoară efortul nostru de creştere în dragostea lui Dumnezeu, întrucât fiinţele create nu pot răspunde darului iubirii lui Dumnezeu decât treptat, în timp.( Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 2003, p. 190)

Căderea omului în păcat a făcut ca timpul, acest mediu al comuniunii cu Dumnezeu, să fie pervertit. El a ajuns să măsoare curgerea materiei şi a existenţei umane spre moarte. După căderea în păcat, viaţa umană şi existenţa materiei fără prezenţa lui Dumnezeu a devenit o progresivitate a morţii şi o aşteptare a ei. Timpul uman nu mai era un timp al creşterii în comuniune cu Dumnezeu, ci o aşteptare a morţii implacabile. Timpul fără simţirea prezenţei lui Dumnezeu este chinuitor şi nu îşi află raţiunea pentru care a fost creat.

Însă intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în istorie şi în timp a adus cu Sine o umplere cu un nou conţinut al curgerii timpului, adică sfinţirea lui. Venirea în lume a lui Hristos a dat o nouă orientare şi o consistenţă timpului. Prin Întrupare, Mântuitorul a făcut din nou din timp un mediu al comuniunii cu Dumnezeu şi o scară spre realitatea eshatologică a Împărăţiei cerurilor.

Pe tot parcursul anului bisericesc, cu cele trei mari perioade ale lui, şi anume Triodul, Octoihul şi Penticostarul, credincioşii trăiesc în mod concret şi intens simţirea că reiterează viaţa lui Hristos, că retrăiesc toate evenimentele vieţii Lui şi că se află neîntrerupt sub ploaia darurilor Sfântului Duh mijlocite prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, după cum spune Părintele Stăniloae. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioşilor, Ortodoxia 1 (1981), p. 7.)Credincioşilor ortodocşi anul bisericesc le oferă posibilitatea trăirii trecutului, prezentului şi viitorului în prezentul continuu al Sfintei Liturghii săvârşite în fiecare zi. Astfel, viaţa pământească a lui Hristos şi cea a sfinţilor nu este pentru Ortodoxie o temă de speculaţie teologic-istorică abstractă, ci este o experienţă vie, o anamneză retrăită a lucrărilor mântuitoare a lui Hristos, comunicată credincioşilor prin energiile Lui necreate.

Anul bisericesc este modul şi mediul în care omul trăieşte în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta a timpului şi a materiei trecătoare. Prin sărbători, prin perioadele de post înaintea marilor praznice, prin succesiunea Triodului, Penticostarului şi Octoihului, prin ciclul mobil şi cel fix al sărbătorilor, Biserica vrea să introducă şi să iniţieze pe om în taina vieţii viitoare. Totodată, ea „ţinteşte să înconjoare timpul vieţii noastre pământeşti în patru cercuri concentrice”, după cum afirmă marele liturgist, Părintele Profesor Ene Branişte. „Adică, ea caută să încadreze în curentul inepuizabil al harului divin şi să sfinţească prin rugăciune continuă toate subdiviziunile calendaristice ale timpului: ziua, cu diferitele ei împărţiri (seara, dimineaţa, ceasurile), săptămâna, luna şi anul, iar prin acestea viaţa noastră întreagă, în împrejurările şi momentele ei cele mai importante.” (Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti, 1993, p. 128.)

Ca să facă o distincţie tranşantă între kronos (timp liniar) şi kairos (timp favorabil), Biserica, deşi se foloseşte de calendarul astronomic civil, a ales ca anul liturgic eclesial să nu înceapă la 1 ianuarie, ci la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în aceasta zi (care era şi începutul anului civil la evrei) s-a început creaţia lumii şi tot în aceasta zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2): 'Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca sa binevestesc săracilor..., să vestesc anul milei Domnului' (Luca IV, 18-19).

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor 'anul bineplăcut Domnului'.

Pentru Biserica Ortodoxă Română, data de 1 septembrie are şi o altă semnificaţie, şi anume în şedinţa din 8-9 iulie 2008 Sfântul Sinod a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a marelui teolog Dionisie Exiguul, Cel Smerit, părintele erei creştine şi al dreptului bisericesc cu zi de prăznuire la această dată. Calificativul de 'Exiguus', care înseamnă: mic, neînsemnat sau smerit. şi l-a luat el însuşi ca gest de smerenie. Născut în jurul anului 470 în Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), el a intrat de tânăr în viata monahală. După finalizarea studiilor în una din şcolile mânăstiresti din Dobrogea, ajunge ca pelerin în Orient. Din cauza monofizismului este nevoit să meargă la Constantinopol şi de aici la Roma, trăind o vreme la mânăstirea Sfânta Anastasia unde a şi fost hirotonit ca preot. A lucrat în cancelaria papală sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) şi încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). A fost un mare învăţat şi a tradus din greceşte în latineşte Sfintele Canoane şi unele scrieri teologice. Spre sfârşitul vieţii sale (545) se pare că s-a retras în mânăstirea Vivarium din Calabria, întemeiată de prietenul şi admiratorul său Cassiodor, retras şi el acolo. (Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, 2004, p. 137.)

Datorită acestui mare sfânt părinte putem afirma astăzi ca suntem în anul 2010 „după Hristos“, deoarece el având bogate cunoştinţe de istorie şi astronomie a propus cronologia erei creştine, numărând pentru prima oară anii „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos”, pentru ca „să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii, iar pricina mântuirii omeneşti să lumineze cu mai multă strălucire.”( Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, 2004, p. 137.)

Prin aceasta, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul ne arată că fiecare an este timp al mântuirii în Hristos, timp de sfinţire a vieţii noastre. Vedem, deci, câte daruri poartă în ea ziua de 1 septembrie. Pentru toate trebuie sa aducem mulţumire lui Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi cheamă pe om la viaţă şi fericire veşnică, la sfinţirea timpului prin rugăciune şi fapte bune”.