„Pocăinţa trebuie să încurajeze, nu să descurajeze pe om”, spune Arhiepiscopul Ioachim, amintind cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5,4).
„A te pocăi înseamnă nu atât a privi în jos la fărădelegile comise, la imperfecţiunile tale, cât a ridica ochii către Dumnezeu, de unde vine ajutorul; nu a reveni la păcatele noastre şi a le justifica, ci a înainta către Dumnezeu, cu încredere, şi a părăsi trecutul păcătos. În acest caz, pozitiv, pocăinţa nu apare ca un simplu act, ci ca o atitudine permanentă a vieţii”.
Ierarhul a publicat sâmbătă pe site-ul oficial al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului un text despre pocăință. Subiectul este ales în contextul primei duminici după Bobotează, când rememorăm începutul propovăduirii Mântuitorului. Iar primele cuvinte pe care le-a spus Hristos la începutul activităţii Sale de predicare au fost „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4:17).
Părintele Arhiepiscop amintește semnificația termenului „pocăință” – „regretul de a fi păcătuit într-o formă sau alta; sentimentul de culpabilitate sau senzaţia de remuşcare provocată în suflet de rana pe care am pricinuit-o aproapelui şi chiar nouă înşine”.
„Aşa o prezintă tratatele de morală creştină, mai ales cele scolastice. O astfel de definiţie este totuşi incompletă şi insuficientă”, consideră Arhiepiscopul Romanului și Bacăului.
„Dacă limităm pocăinţa la sentimentul de remuşcare, abia am realizat o etapă a ei”.
„Regretul că am rănit pe cineva cu atitudinea mea este un fapt important, dar nu suficient. ‹Metanoia›, în limba greacă, înseamnă ceva mai mult; metanoia înseamnă schimbarea minţii sau răsucirea duhului; deci nu numai regretul unei acţiuni trecute, ci transformarea fundamentală a perspectivei noastre de acţiune, o nouă manieră de a vedea pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe tine însuţi. Pocăinţa nu este un acces de remuşcare interioară, ci o convertire şi o recentrare a vieţii noastre pe calea care duce la Hristos Mântuitorul”.
Citește textul integral.
